Arborele care daruieste

Am citit o poveste frumoasa scrisa de Shel Silverstein si intitulata Arborele care daruieste. Se spune ca a existat odata un arbore batran si maiestuos, cu ramurile intinse spre cer. Cand inflorea, fluturi de toate formele si culorile veneau de pretutindeni si dansau in jurul lui. Cand facea fructe, pasari din tari indepartate veneau sa guste din ele. Ramurile sale aratau ca niste brate vanjoase. Era minunat. 

Un baietel obisnuia sa vina si sa se joace sub el in fiecare zi, iar copacul s-a obisnuit cu el si a inceput sa-l iubeasca. Ceea ce este mare si batran se poate indragosti de ceea ce este mic si tanar, cu conditia sa nu fie atasat de ideea ca el este mare, iar celalalt mic. Copacul nu avea aceasta idee, asa ca s-a indragostit de baiat. Egoul incearca intotdeauna sa iubeasca ceea ce este mai mare decat el. Pentru adevarata iubire, nimic nu este insa mare sau mic. Ea ii imbratiseaza pe toti cei de care se apropie. 

Asadar, copacul s-a indragostit de baietelul care venea in fiecare zi sa se joace sub el. Ramurile sale erau foarte inalte, dar el si le apleca, pentru ca baiatul sa le poata atinge pentru a-i mangaia florile si pentru a-i culege fructele. Iubirea este intotdeauna gata sa se incline; egoul, niciodata. Daca incerci sa te apropii de un ego, acesta se va inalta si mai mult, devenind atat de rigid incat sa nu-l poti atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care sta pe tronul puterii, este considerat a fi mare.

Asadar, ori de cate ori venea copilul, arborele isi pleca ramurile. Cand micutul ii mangaia florile, batranul copac se simtea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este intotdeauna fericita atunci cand poate darui ceva; egoul nu este fericit decat atunci cand poate lua ceva de la altcineva.

Baiatul a crescut. Uneori, dormea in poala copacului, alteori ii manca fructele, sau purta o coroana impletita din florile sale. Se simtea atunci de parca ar fi fost regele junglei. Florile iubirii te fac intotdeauna sa te simti ca un rege, in timp ce ghimpii egoului te fac sa te simti mizerabil. 

Vazand cum baiatul poarta o cununa din florile sale, dansand cu ea, copacul se simtea fericit. Il aproba cu ramurile sale; canta in bataia vantului. Baiatul a crescut si mai mult. A inceput sa se catere in copac, leganandu-se pe ramurile sale. Ori de cate ori se odihnea pe ele, copacul se simtea fericit. Iubirea este intotdeauna fericita atunci cand altcineva se poate sprijini de ea; egoul nu este fericit decat atunci cand altcineva il reconforteaza...

Timpul a trecut, iar baiatul a inceput sa fie apasat de alte indatoriri. Avea ambitiile lui. Trebuia sa isi treaca examenele, sa isi faca prieteni… De aceea, a inceput sa vina din ce in ce mai rar pe la copac. Acesta il astepta insa cu o nerabdare din ce in ce mai mare, strigandu-i din adancurile sufletului sau: "Vino, vino. Te astept". Iubirea isi asteapta intotdeauna obiectul afectiunii sale. Ea nu este altceva decat o continua asteptare. 

Cand baiatul nu venea, copacul se simtea trist. Singura tristete pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea impartasi cu altcineva, de a nu se putea darui. Atunci cand se poate darui in totalitate, iubirea este fericita.

Baiatul a crescut si mai mult, iar zilele in care trecea pe la copac au devenit din ce in ce mai rare. Toti cei care cresc in lumea ambitiilor isi gasesc din ce in ce mai putin timp pentru iubire. Baiatul a devenit ambitios si prins in afacerile sale lumesti. "Ce copac? De ce ar trebui sa-l vizitez?". Intr-o zi, pe cand trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: "Asculta! Te astept in fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine".
Baiatul i-a raspuns: "Ce poti sa-mi oferi, ca sa trec sa te vad? Eu imi doresc bani". Egoul este intotdeauna motivat: "Ce poti sa-mi oferi pentru ca sa vin la tine? As putea veni, dar numai daca ai ceva de oferit. Altminteri, nu vad de ce as face-o". Egoul are intotdeauna un scop. Iubirea nu are nici un scop. Ea reprezinta propria sa rasplata.
Uimit, copacul i-a spus baiatului: "Nu vei mai veni decat daca iti voi oferi ceva? Iti ofer tot ceea ce am". Iubirea nu tine niciodata nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se daruieste neconditionat. "Din pacate, nu am bani. Aceasta este o inventie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. In schimb, suntem fericiti. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastra ii racoreste pe cei incalziti. Cand bate vantul, dansam si cantam. Desi nu avem bani, pasarelele se cuibaresc pe ramurile noastre si ciripesc vesele. Daca ne-am implica si noi in afaceri financiare, am deveni la fel de inraiti si de nefericiti ca voi, oamenii, care sunteti nevoiti sa stati prin temple si sa ascultati predici despre iubire si despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, caci traim tot timpul aceste stari. Nu, noi nu avem nevoie de bani". Baiatul i-a spus: Atunci, de ce sa vin la tine? Nu am de gand sa merg decat acolo unde pot obtine bani. Am nevoie de bani". Egoul cere intotdeauna bani, caci banii inseamna putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa.

Copacul s-a gandit mult, dupa care a spus: "Atunci, culege-mi fructele si vinde-le. In felul acesta, vei obtine bani". Baiatul s-a luminat imediat la fata. S-a urcat in copac si a cules toate fructele copacului, chiar si pe cele necoapte. In graba sa, i-a rupt crengile si i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simtit din nou fericit. Iubirea se bucura chiar si atunci cand este lovita. Egoul nu este cu adevarat fericit nici macar atunci cand obtine ceva. El nu poate simti decat nefericire. Baiatul nu si-a dat nici macar osteneala sa-i multumeasca arborelui, dar acestuia nu-i pasa. Adevarata sa multumire s-a produs atunci cand acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obtine bani in schimbul lor. Baiatul nu s-a mai intors multa vreme. Acum avea bani si era foarte ocupat sa obtina cu ajutorul lor inca si mai multi bani. A uitat cu totul de copac, si astfel au trecut anii. Copacul era trist. Tanjea dupa intoarcerea baiatului, la fel ca o mama cu sanii plini de lapte, dar care si-a pierdut copilul. Intreaga sa fiinta tanjeste dupa copilul pierdut, pentru a-l strange la piept si a se usura. Cam la fel tanjea si copacul nostru. Intreaga sa fiinta era in agonie. Dupa multi ani, baiatul, devenit intre timp adult, s-a intors la copac. Acesta i-a spus: "Vino la mine. Vino si imbratiseaza-ma". Barbatul i-a raspuns: "Termina cu prostiile. Faceam asemenea lucruri pe vremea cand eram un copil fara minte". Egoul considera iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilareasca.
Copacul a insistat: "Vino, mangaie-mi crengile. Danseaza cu mine".  Barbatul i-a raspuns: "Termina cu flecareala asta stupida! Acum doresc sa-mi construiesc o casa. Imi poti oferi o casa?"  Copacul a exclamat: "O casa? Bine, dar eu traiesc fara sa stau intr-o casa. Singurii care traiesc in case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi traiesc liber, in natura. Cat despre oameni, cu cat casa in care traiesc este mai mare, cu atat mai mici par in interiorul ei. Noi nu traim in case, dar uite ce iti propun: imi poti taia crengile, pentru a-ti construi o casa cu ajutorul lor". Fara sa mai piarda timpul, barbatul a luat un topor si i-a taiat crengile copacului. Din acesta a ramas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericita chiar si atunci cand ii sunt taiate membrele de catre cel iubit. Iubirea nu stie decat sa daruiasca. Ea este intotdeauna pregatita sa se ofere in intregime. Barbatul a plecat, fara sa-si mai dea osteneala sa arunce in urma macar o privire. Si-a construit casa visata, iar anii au trecut din nou.

Copacul, devenit acum un simplu trunchi fara crengi, a continuat sa-l astepte. Ar fi vrut sa il strige, dar nu mai avea ramuri si frunze care sa poata canta in bataia vantului. Vanturile continuau sa bata, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul sau a reusit sa rosteasca o ultima chemare: "Vino, vino, iubitul meu". Timpul a trecut, iar barbatul a imbatranit. Odata, se afla prin apropiere, asa ca a venit si s-a aşezat sub copac. Acesta l-a intrebat: "Ce mai pot face pentru tine? Ai venit dupa foarte, foarte mult timp". Batranul i-a raspuns: "Ce poti face pentru mine? As vrea sa ajung intr-o tara indepartata, sa castig si mai multi bani. Pentru asta, am nevoie de o barca". Fericit, copacul i-a spus: "Taie-mi trunchiul si fa-ti o barca din el. As fi extrem de fericit sa devin barca ta si sa te ajut sa mergi astfel in tara aceea indepartata, pentru a castiga mai multi bani. Dar, te rog, ai grija de tine si intoarce-te cat mai repede. Voi astepta de-a pururi intoarcerea ta". Omul a adus un ferastrau, a taiat trunchiul copacului, si-a facut o barca din el si a plecat.

Acum, din copac nu a mai ramas decat radacina, dar el a continuat sa astepte cu rabdare intoarcerea celui iubit. A asteptat mereu si mereu, constient insa ca nu mai avea nimic de oferit. Poate ca barbatul nu se va mai intoarce niciodata. Egoul nu se duce decat acolo unde are ceva de castigat. Odata, m-am asezat langa ciot. Acesta mi-a soptit: "Am un prieten care a plecat departe si nu s-a mai intors. Ma tem sa nu se fi inecat, sau sa nu se fi ratacit. Poate ca s-a pierdut in tara aceea indepartata. Poate ca nici macar nu mai este in viata. O, cat mi-as dori sa aflu vesti de la el! Ma apropii de sfarsitul vietii, asa ca tot ce mi-as mai dori ar fi sa aflu vesti despre el. Atunci as muri linistit. Dar stiu ca nu ar mai veni nici daca mi-ar auzi strigatul, caci nu mai am nimic sa-i ofer, iar el nu intelege decat acest limbaj".

Egoul nu intelege decat limbajul acceptarii. Iubirea vorbeste limbajul daruirii.

PS - din pacate povestirea nu este scrisa de mine, dar tin minte cand am citit-o prima oara era o pilda, nu mai stiu in ce carte, aveam vreo 7 ani si am plans o dupa amiaza intreaga iar ai mei nu intelegeau ce am. Am primit din intamplare povestirea si mi-am adus aminte de perioada aceea din copilarie cand totul era posibil, cand nimic nu umbrea Visul si Speranta, cand Problemele erau departe...povestirea seamana cu o alta, Inima de mama dar despre aceea am sa va vorbesc intr-o alta zi....Acum, intorcandu-ma la acest blog ma simt ca si calatorul obosit care s-a asezat langa ciotul batran care inca spera sa mai vina sa-l caute cel de care se legase sufleteste. Din pacate, in viata de zi cu zi, copacul acesta ia parca prea des chipul copiilor si parintilor abandonati, a oamenilor parasiti, a povestilor nescrise...

Încotro? 

      Marele Om care a rămas în istorie cu numele de Platon remarca într-una din operele sale - „Banchetul” dacă nu mă înşel - că în fiecare zace un copil indiferent de vârsta biologică, idee preluată şi dezvoltată mai apoi, de elevul şi discipolul său, nu mai puţin celebrul Aristotel. Acesta din urmă avea să observe că felul jucăuş al omului este condiţia histrionică a actorului. Dar nu despre aceasta vreau să vorbim.
      Vă amintiţi probabil de Cavalerii Mesei Rotunde, de Arthur, Merlin şi Sir Lancelot, de Sfântul Graal - potirul în care Iosif din Arimateea a strâns sângele care picura din trupul lui Iisus atunci când a fost răstignit, şi cum, o dată cu trecerea timpului acest potir şi legenda sa au ajuns simbolul idealului -, şi de Galahad, fiul lui Lancelot, cel care prin puritate sufletească şi fizică, va ajunge să-l afle, ca imediat apoi, să dispară împreună cu el, în chip misterios!?
       O legendă vorbeşte despre capacitatea noastră de a ne găsi idealul. Problema este dacă noi avem un ideal, şi acum nu vorbesc despre generaţia pe care o reprezint, ci despre generaţia care stă să vină. Nu o dată m-am întrebat care va fi idealul lor. Noi, de bine de rău, găsisem în ideea de educaţie şi de şcoală o sursă de formare şi de informare, dar pentru copiii noştri aceste surse mai au oare aceeaşi valoare?
      Să ne închipuim că România de azi este o expoziţie şi că tot ceea ce este expus ne reprezintă. Nu vi se pare că ne înecăm în prea multe griuri, că atmosfera este una sumbră, că prea puţini oameni zîmbesc? Cineva spunea că în durere eşti salvat de speranţă. Privind mai atent însă, veţi observa că de pe chipurile oamenilor a dispărut orice speranţă. Să fim chiar atât de disperaţi? Ce mă sperie este nonşalanţa cu care tineretul trăieşte prezentul fără a se mai gândi că trebuie să existe şi un viitor. Mi se pare că oferindu-le totul i-am transformat în nişte handicapaţi. Le-am luat puterea de a visa. Pentru ei speranţa este o noţiune abstractă de dicţionar. Nu au fost învăţaţi să spere? Dar nici să lupte pentru ceva! Le-am dat TOTUL fără să luăm în calcul faptul că acest TOT se poate întoarce împotriva noastră. Şi acumi ce vom face?
       Tot ce simt şi tot ce ştiu este că raportul de forţe se schimbă, că ei reprezintă sintagma „fiecare generaţie cu idealul ei” grotesc, fără sens! Sunt prea puţini care ştiu ce au de făcut, care şi-au făcut un plan de viaţă, cei mai mulţi trăiesc doar în prezent.
       Mi se pare firesc să mă întreb: omenirea, ÎNCOTRO?

Dincolo de superlativ 

     Sufletul meu a crescut, şi cred că al oricărui părinte, atunci când mass-media din România vuia de rezultatele meritorii ale copiilor noştri la olimpiadele şcolare internaţionale. Am fost mândră să aflu că un copil român a cules elogiile străinătăţii plasând valorile şcolii româneşti pe cea mai înaltă treaptă şi ne-a făcut să ne întrebăm curioşi, dincolo de superlativ ce mai poate fi!?
      Puţini ştiu însă cât timp se consumă pentru a ajunge la performanţă. Puţini ştiu că acel copil care, de mic, manifestă un talent sau are o pasiune pentru un anume domeniu al ştiinţei, şi ai cărui părinţi ştiu să le călăuzească paşii pe sinuosul drum în tainele cunoaşterii, renunţă la ceea ce, de fapt şi de drept, indiferent de performanţă, nimeni şi nimic nu le-o mai dă - COPILĂRIA.
      Nu o dată mi-am pus întrebarea dacă merită să sacrifici cele mai frumoase momente din viaţa unui om. Vreau să vă spun că părerile sunt pro şi contra. Vorbesc însă acum de pe poziţia celui care a avut un copil într-un lot olimpic şi care, la rândul ei, şi-a sacrificat copilăria pentru a-şi croi un drum în artă. Şi cu toate acestea, nu arta, în adevăratul sens al cuvântului, a fost drumul meu. Acum vreau să vorbesc despre cum se ajunge la performanţă.
       O zi din viaţa unui asemenea copil se desfăşoară după un ritual bine stabilit: sculat la oră fixă, de obicei la 06.00 dimineaţa. De ce? Vrea să mai verifice o dată exerciţiile făcute de cu seară, pentru că este convins că mai există o cale de rezolvare a acestora. Ora 07.30, micul dejun. 07,50, plecarea la şcoală... Aici, în caz că olimpiada naţională sau internaţională este pe aproape, nu participă cu toţi colegii la cursuri. Orele lui sunt strict pe specialitate. O oră, două, şase. Ora 15.00, vine acasă. Ia prânzul. Speri că se va culca măcar o oră, dar îl găseşti în camera lui, pe burtă, de-a latul patului, rezolvând probleme de matematică. Ora 17.00. Îi duci o gustare, iar el spune să o laşi pe masă că mai are puţin de lucru cu nu ştiu ce integrală. Ora 19.00, la cină, la fel, o laşi pe marginea patului. Printre acolade, paranteze sau radicali veţi găsi firimituri. Ora 22.00: îi spui că trebuie să se culce, iar el te asigură că o va face imediat, dar la miezul nopţii, dacă treci pe la el, îl vei găsi frământându-se să afle cel mai simplu drum către o soluţie. În sfârşit, exasperat, pe la 2 dimineaţa ameninţi că dacă nu va stinge el lumina, o vei face tu. Este un argument care încă mai prinde. Închipuiţi-vă acest ritual reluat, iar şi iar, ani în şir. Invariabil, cu aceleaşi argumente şi cu aceleaşi stereotipii. E drept, medalia de aur este o recompensă.
      Îl priveşti cum se uită la ea şi ridică din umeri, ca şi cum ar fi fost vorba despre o joacă. Şi, firesc, revii la întrebarea de început: dincolo de superlativ ce poate fi? Unde începe şi unde se termină copilăria? 

Biserica Sfântului Tub Catodic 

     De multe ori, privind generaţiile care vin, mă întreb dacă nu cumva tehnologia sfârşitului de mileniu s-a perfecţionat prea repede, comparând şi numai generaţia anilor 80 cu cea a anilor 90.
     Şi-ar fi închipuit străbunicii noştri că dagheroscopul sau kinetoscopul vor exista în casa fiecăruia!? Nu ştiu, deşi se spune că fiecare generaţie are propriile vise şi împliniri. Nu uit, totuşi, că din generaţia lor a făcut parte, poate unicul scriitor al cărui spirit vizionar (a anticipat multe din tehnologiile secolului XX) poate fi comparat cu saltul pe care l-a produs în cultură epoca Renaşterii, adică Jules Verne. Şi, doamne, cât este de largă prăpastia dintre ce au vrut ei şi ce vor copiii noştri azi. Retorica celor de mai sus nu este produsul unui act de moment. Acum câţiva ani, fiul şi nepotul meu îşi trăiau zburdalnic ultima zi a vacanţei de iarnă. Cu un sentiment ciudat (acela era de moment) i-am întrebat întrebat dacă nu au avut nimic de lecturat în vacanţă, nu de alta, dar au stat aproape tot timpul pe computer, jocuri şi Internet. Copiii mi-au spus nonşalant: „Trebuia să facem nişte fişe!“ „Şi le-aţi făcut?“ „Nu!“. Nu ştiu dacă altcuiva răspunsul i s-ar fi părut obraznic, pentru mine însă a fost un semnal de alarmă. Am stat cu amândoi până dimineaţa la trei, să facem fişele. Eu furioasă, ei îmbufnaţi. Apoi am aflat că şi alţi părinţi se confruntă cu aceeaşi poveste. Şi ei, ca şi mine, în ideea de a le oferi ce este mai bun, am pus în mâinile copiilor noştri o adevărată armă. Cu ea au început să distrugă, şi teamă mi-e că nu se pune nimic în loc, ceea ce noi construisem şi generaţiile dinaintea noastră au construit, cultura unei naţii. 

      Copiii noştri nu mai citesc. Internetul le oferă, mură-n gură, subiecte, ba chiar au ajuns să facă tranzacţii între ei cu subiecte luate de pe Internet - rezumate, fişe, analize literare, eseuri. În schimb, nu mai pun mâna pe carte, nu mai citesc. Mai mult, pervers şi rapace, calculatorul le distruge vederea, a generat chiar un sindrom al computerului, o boală care deja ţine de psiho-patologie, atenuează afectele şi emoţiile, şi mă gândesc îngrozită unde vom ajunge? Recunosc, una este să dezvolţi un sistem cum este o generaţie de computere, să aplice aceste sisteme în domenii, care până mai ieri erau terra incognita, şi alta este să stai toată ziua pe calculator şi să te joci. Calculatorul, acest adevărat dumnezeu electronic, şi adepţii săi din Marea Biserică a Sfântului Tub Catodic, se substituie Creaţiei, descalifică religii şi credinţe, involuează mental fiinţa şi, deşi chiar eu îl folosesc, pentru că munca mea este legată de el, ştiu, simt, că într-o bună zi ne va distruge.

Să fie aceasta APOCALIPSA?

       Călăreţul din Lună

  

16 decembrie 1898

   Mă doare gâtul. Ce se întâmplă de la un timp încoace m-a cam cam dat peste cap. Credeam că în România nu mai sunt posibile minunile?! Sunt trează dinainte de cinci, voiam să aştern câteva gânduri pe pânză dar aşa cum se-ntâmplă atunci când vreau ceva anume îmi lipseşte elanul. Unii ar spune că de vină este lenea nativă. Poate, niciodată n-am fost un pictor convins. Una e să desenezi inimioare şi îngeraşi pe bileţelele de amor ale colegelor de clasă şi alta să te ţi de pictura cu mesaj. La fel ca Memoriile sau Jurnalele care sunt ţinute pentru refularea personală nu pentru cea colectivă. Ceea ce fac urmaşii, cu scrierile personale ale unor personalităţi mi se pare o impietate, nicidecum o cunoaştere mai profundă a celui care a fost ceva cândva, undeva. Mă întreb cine mi-ar da acum dreptate, dacă ar fi să mă aresteze din nou?!

   Ochii îmi ard. Greoi, reuşesc să mă ridic şi să cobor din pat, frecându-mi-i. Pleoapele parcă ar glasspapir. Spatele mi-e secerat de dureri difuze, aproape uniforme, dacă nu ar fi şi o pulsaţie acută, din timp în timp. Puţină mişcare şi am să fiu ca nouă!? Drumul până la bucărie,îl fac pe bâjbâite. Traseul mi s-a imprimat, inconştient aş spune, în memorie mişcării de zi cu zi, aproape la aceaşi oră, de doi ani încoace, ca o amprentă motrică. Trebuie să plec de acasă până nu-şi aduce aminte maică-mea să mă sune. Sau să scot telefonul din priză? Ar fi o idee, oricum sunt liberă până luni?! Da’ dar atunci mă pot trezi cu ea la uşă. Şi nici asta nu e o soluţie pentru că ne-am trezi vorbind în contradictoriu. Asta se întâmplă ori de câte ori ne întâlnim.

   De când m-am întors acasă, am două codiţe. Una oficială - maică-mea, alta neoficială - căpitanul Cătină. Dragul de el, nu s-a săturat să-i tot dau cu tifla, iar el să-nghită în virtutea unei meserii idioate. Nu odată m-am întrebat dacă ăştia de secu ştiu ce înseamnă, în realitate, noţiunea de securitate!? Etimologic, ea îmi spune una, în realitate se-ntâmplă altceva.

   Uneori mă surprind gândindu-mă la Catină ca la un posibil bărbat în viaţa mea, şi cred că nu greşesc de opt ani de când se ţine după mine aş putea spune că mi-a fost cel mai fidel admirator! În ghilimele spus! Totuşi mi-ar fi plăcut să mă ştiut protejată de un asemenea bărbat, da’ când îmi aduc aminte ce meserie are, pasiunea moare pe loc. Cum naiba s-or simţi soţiile lor? S-ar găsi cine să-mi spună că este o profesie ca oricare alta, inclusiv Cătină. Să-i faci pe cei din jur să se simtă într-o nesiguranţă permanentă este oare o profesie? Uite chestia asta ar trebui să-l întreb pe Cătină la proxima întâlnire! Dumnezeule, şi câţi nu-i admiră, şi câte femei nu-şi doresc un asemenea soţ?! Nu ştiu, dar cu amicul Cătină lucrurile au stat mereu altfel. Trebuie să recunosc că până să mă ducă la Bucureşti am fost în grija lui. Şi că faţă de alţii, m-a ajutat. Sună ca dracu, nu?

  Aprind lumina şi închid ochii involuntar. Ceva între usturime şi durere explodează undeva între urechi şi cerul gurii. Mă obişnuiesc repede cu senzaţia şi cu timpul chiar dispare.

Ibricul este pe aragaz. Surâd. Baba mi-a pregătit totul pentru cafea încă de aseară. Săraca,

vine zilnic. Să facă mâncare, să spele şi să-mi facă ordine. Nu pot pune mâna pe nimic. Spune că m-a crescut ca să fiu servită nu să servesc. Baba sste singura legătură cu trecutul şi o accept pentru că este singura care merită să fie tratată altfel decât simplă dădacă sau menajeră. Restul nu mă interesează.

-          Da' lasă-le, nu te mai obosi, am încercat de câteva ori să o fac să renunţe. Are 86 de ani şi

o energie care de multe ori mă sperie şi pe mine.

-          Ie, ie că zâci tu, no?!

-          Nu, da' nu mai sunt copil!

   Mi-aruncă câte o privire care s-ar traduce prin  "ce ştii tu?!" şi continua să vină cu regularitate. Mă întreb cum va fi atunci când nu va mai veni, ce voi face, Baba este alter-ergoul meu, umbra mea, un fel de scut de protecţie.

   Mă gândeam la ea acolo, cred că mai mult la ea m-am gândit. M-a protejat de la cinci zile şi o face la fel şi azi când am aproape 34 de ani. Ea a fost singura care nu m-a condamnat atunci când toţi ceilalţi o făceau. Îmi spunea să am încredere în Dumenezeu şi totul va fi bine.

   La terminarea facultăţii, mama a fost repartizată la Zlatna, undeva în Apuseni. Provenea dintr-o familie de moşieri, nu se putea aştepta la altceva. În ‘56 era în anul doi. Nu a luat parte la manifestaţiile de stradă. A fost norocul ei, altfel ar fi fost exmatriculată din motive politice deşi era studentă de zece. Au încercat să-i facă rău, dar a avut noroc cu un activist. Copilăriseră împreună. Nu ştiu cât a fost prietenie şi cât amintirea copilăriei cert este că activistul de partid avea să ţină minte acest lucru.  În ’56, răspundea de raionul Ilfov. Când s-au făcut listele cu cei care urmau să fie daţi afară din facultate, a vrut să se convingă că este vorba despre ea şi a chemat-o la el. Îi bifase apoi numele alături de cei care rămâneau. S-au iscat discuţii dar el nu a cedat şi ea şi-a terminat şcoala.

   Evit orice contact cu ai mei pentru simplul motiv că orice aş spune tot la ceartă am ajunge. Le este greu să accepte că "m-am înhăitat" cum spune taică-meu, cu cei de la Ineu în loc să-mi văd de casă. Al doilea motiv este, bineînţeles, Mihnea, de ce m-am despărţit de el, că m-a aşteptat, că este soţul meu, că ce-o să spună lumea că divorţez a doua oară, că...

- Femeia trebuie să fie supusă băbatului!

- Unde scrie? - obrăznicia îmi dădea aripi excat când nu era momentul.

- Aşa e de când lumea!

-          Şi el ce să facă, să umble dintr-un pat într-altul, să bea şi să mai fie şi violent ca să

demosntreze că este şeful?!

-          Yanni, termină! - intervenea mama autoritară.

-          Nu vezi ce idei are, unde vrea să ajungă?

-          E viaţa ei!!

-          I-ai apărarea, de aia a ajuns unde a ajuns!!

   În acest punct al discuţiei, o ştergeam pe uşă afară. De doi ani, plecam din casa părinţilor mei ca un paria, pe furiş. Nu mă supăra atitudinea lor, chiar dacă îmi lăsa un gust amar. Aveau dreptate! Mi-o făcusem cu mâna mea.

   Adevărul era că nu mă puteam obişnui dintr-odată că sunt acasa şi că oamenii nu se vor chinui să fie înţelegători. Ştiam că zâmbetele multora erau doar de complezanţă pentru ceea ce am fost şi ascundeau duplicitate, laşitate şi minciună, frică, după cum zâmbetul era o mască socială pe care şi-o puneau ca să menţină aparenţele, dar mai ales, să ascundă teama de a nu fi prea vulnerabili.

   Obosisem. Nu fizic. Sufleteşte. Opt luni căutasem un loc de muncă. Pe unii directori îi cunoşteam din copilărie, mulţi erau prietenii tatălui meu. Sporovăiam vrute şi nevrute, dar atunci când le puneam cererea de angajare în faţă, deveneau subit foarte ocupaţi ori foarte grăbiţi să ajungă la o şedinţă sau la o întâlnire de care uitaseră. Singura care m-a acceptat a fost Lia Rusu, directoarea de la "Tricoul Roşu". A pus doar o condiţie:

-       Nu faci politică altfel de întorci de unde ai venit!?

  Câteva clipe am privit-o, serioasă, în ochi. Lia Rusu nu glumea. Obrazul i s-a destins într-un zâmbet subţire, cred că doamna Rusu regreta în acel moment că a fost de acord să mă angajeze.

-       De acord.

  În timp ce îi semna cererea de angajare, am observat licărul de satisfacţie din ochii ei. Cu ani în urmă, în discuţiile dintre părinţii mei, numele Liei Rusu era pomenit frecvent.Ultima oară discuţia degenerase în ceartă.

-       Ţi-am spus că nu avem ce să discutăm pe tema asta!

-       Nu discutăm despre Lia Rusu, ci de faptul că fiica ei a avut un accident la înot şi a

paralizat!

-       Nu mă interesează!

-       Ar trebui să te intereseze!

-       De ce, nu plătesc destul sau ce!? Gata, nu mai avem ce discuta pe tema asta!

  Taică-meu părăsise încăperea furios. Pentru mine era o noutate că se certau. A doua zi, în loc să merg la şcoală, m-am dus la spital. Urcam scările în fugă şi m-am ciocnit de el.

-       Nu eşti la şcoală?

   Scuturasem capul:

-       Nu, tati, cine e Lia Rusu?

   Dezamăgit îmi ridicase uşor capul, de bărbie:

-       Pentru asta nu te-ai dus la şcoală? –m-a mângâiat-o fugar pe creştet şi plecase fără să-mi

răspundă. Pe maică-mea a găsit-o în camera medicilor, completa fişele bolnavilor.

-       Ce e cu tine aici? - nu părea surprinsă că mă vede.

-       Mami, cine e Lia Rusu?

   Nici ea nu mi-a spus nimic. Nici atunci şi nici mai tărziu. Doar m-a dus-o până la uşa unei

rezerve şi m-a lăsat-o acolo. Priveam cum asistentele schimbă perfuzia. Nu vedeam cine este în pat. Pe urmă, femeia brunetă, frumoasă, ce apăruse de după uşă şi care atunci când a dat cu ochii de mine a avut o expresie de furie, ridicase mâna, o clipă gândisem că mă v-a lovi şi strânsesem ochii, dar nu, femeia închidea uşa. Recunoscusem în femeia frumoasă care mă privise cu atâta răutate pe Lia Rusu.

    O studiam pe furiş. Plinuţă, cu un ten de porţelan şi foarte elegantă. Salut şi ies repede, gândindu-se din nou la legătura dintre această femeie şi părinţii mei. Coboram ultimele trepte spre ieşire şi m-am ciocnit nas în nas cu Fane Milcoveanu. Ne-am privit câteva momente încurcaţi. Am vrut să treac mai departe, dar Milcoveanu m-a prins de braţ:

-       Fugi!?

   În sfârşit cineva căruia nu-i este frică să vorbească cu mine?! – zâmbeam încurcată.

-       Bună.

   Mă măsurase tăcut, din cap până în picioare.

-       Ţi-e greu?

-       Nu! - neagasem vehement deşi ochii mi s-au umplu de lacrimi. La naiba, niciodată nu plâng

atunci când trebuie!?". Cu un gest spontan, Milcoveanu mă luase în braţe.

-       Întotdeauna ai avut coloană vertebrală! – şoptise înainte să-mi dea drumul.- Dovedeşte

Că ai şi acum... A! - băgase mâinile până aproape de cot, în trenciul uzat. - Mai am o datorie de plătit! -  îmi întinsese un măr galben cu coajă lucitoare de parcă era poleit cu ceară.

     Înzbucnisem în râs ţinându-ne unul de altul.

-       E bine că n-ai uitat!? - înfipsesem dinţii, cu poftă, în coaja aurie.

-       Cum să uit!?

   Milcoveanu era un pofticios notoriu. În facultate, profesorii glumeau pe seama lui şi

spuneau că va fi primul bărbat care va lua Nobelul pentru maternitate. Înfuleca orice. Într-o seară, colegul de cameră, student la medicină, care făcea practică la ginecologie a adus o broască de control şi o sticluţă cu soluţie. A doua zi când deschide ochii, Milcoveanu constată cu stupoare că este înconjurat de o grămadă de tipi care de care mai simandicoşi, în halate albe. Îl priveau ca pe a opta minune a lumii.

-       Ştefane, de astă dată ai mierlit-o, cezariană scrie pe fruntea ta!

  O zi întreagă s-a holbat Milcoveanu la broasca lăbărţată pe burtă şi cu labele împrăştiate în

lături.

-       Ţi-ai găsit de lucru? – îşi juca degetele în pletele rebele.

-       Nu sunt chiar atât de ghinionistă! Tu? Ce fac fetele? – schimb registrul uşurată. Mă

săturase să tot vorbească despre mine.

-       Cresc.

-       Tot singur?

-       Tot.

   Evită să mă privească. Ce dracu, şi lui îi este teamă?

-       Aha...Cine e procuror şef? – n-am mai ştiut ce să întreb. Nici Milcoveanu nu era în apele

lui atunci când trebuia să vorbească despre familie.

-       Gorgan.

-       La relaţiile pe care le are?! - îl studiam surprinsă. Gândeam că nu este un bărbat urât, că

are doar ghinionul să crească trei copii singur. Şaten spre blond, păr cârlionţat, puţin prea mare pentru un procuror care se respectă, ochi căprui, aproape negri, bine legat şi destul de înalt.. Mi-amintisem, nu fără o notă de amuzament, de vremea când plecau împreună în anchetă. Mă ruga să nu-mi ia pantofi cu toc pentru că îl depăşeam şi îl făceam să se simtă prost.

-       Mă bucur că te-am văzut! - mă mângâiase fugar pe obraz.

-       Şi eu.

   Toată viaţa se va autoflagela cu moartea Danielei?! – l-am condus cu privirea, pe scări, în sus.

   Seara, mi-am anunţat familia că mă mut în garsoniera lui Andrei până îşi va găsi Mihnea

altă locuinţă. Taică-meu a ridicat o clipă ochii din ziar, s-a uitat mai întâi la mine, apoi la mama, după care şi-a reluat cititul, bodogănind ceva numai de el înţeles.

-       De ce?

-       Pentru că încep serviciul şi am nevoie de linişte. – nu voiam să le dau apă la moară şi aşa

relaţiile dintre noi erau tensionate. 

-       Cine te-a angajat aşa, peste noapte?

   Tonul zeflemitor m-a scos din sărite.

-       Lia Rusu.

   Taică-meu lăsase ziarul din mână. Baba scăpase farfuria care o spăla, în chiuvetă. Auzeam doar cum adună cioburile.

-       Cum ai ajuns la ea? - nu mai ştiu cine a întrebat.

-       Întâmplător.

-       Ce te-a angajat, consilier…

   Sunt naivi dacă îşi închipuie aşa ceva?!

-       Muncitor necalificat!

   Taică-meu sărise în picioare împins parcă de un arc nevăzut.

-       Glumeşti? - împătură ziarul şi-l aruncă pe măsuţă, lângă telefon.

-       Nu.

-       Eşti nebună dacă accepţi…

-       Am acceptat! – l-am întrerupt iritată. - De ce sunt nebună? Voi supravieţui, nu e bine?

asta vreţi şi voi asta vrea şi Ceauşescu!!

-       Treaba ta!!

-       Ce te deranjează mai mult, faptul că sunt muncitor necalificat sau că m-a angajat

fosta ta amantă?

-       Ieşi afară!!!

   Am plecat trântind uşa, aşa cum făcuse el cu mult timp în urmă.

    Copilăria şi adolescenţa mi-au stat sub semnul internatului. Perioada în care aveam mai mare nevoie de ei, mi-am petrecut-o în cămine reci şi impersonale, în ideea că într-o bună zi voi ajunge o stea a baletului românesc. Veţi spune că e normal aşa. Nu cred. Ai mei au fost prea siguri de viitorul meu, aş spune chiar nefiresc de siguri. În vacanţe eram controlată sever, din jumătate în jumătate de oră, nu am avut prieteni, dar  nu înseamnă că nu mi-am trăit copilăria. Dimpotrivă. În tabere am ajuns abia în liceu, singură, luptând mereu să demonstrez că exist, cu un program calculat la secundă asemeni unui robot. Dar aş fi nedreaptă să nu recunosc, condiţiile în care am crescut le depăşeau cu mult pe cele ale unui copil obişnuit. Aveam tot ce-mi doream cu excepţia unui singur lucru – atenţia lor. Amintindu-mi toate acestea îmi dau seama că nici ai mei nu aveau prieteni, singurul om acceptat în casă a fost Baba şi ea pentru că o cerusem noi, eu şi Andrei.

   Ţârâitul telefonului mă face să scap ceaşca din mână. “Deja stau rău la capitolul nervi!!” Cafeaua desenează o hartă neconvenţională pe tricou şi pe linoleum. De ceaşcă s-a ales praful. E ţăndări. Ajung la telefon după al doilea apel.

- Da?

- La Timşoara oamenii sunt pe străzi.

- Cine e ?

   Ton de convorbire întreruptă. Las receptorul în furcă. Oare de ce am senzaţia că “băieţilor cu ochi albaştri” le arde de glume. Nu văd motivul, oricum îmi ascultă telefonul, de ce să aibă chef de glume?! Poate vor să-mi mai schimbe ceva în viaţă, că de la o vreme toate sunt terne şi monotone, noroc că nu mi-am pierdut simţul umorului!

   Brusc, realizez că acelaşi lucru mi-l spusese ieri Gavriş, şeful meu.

-       Trebuie să vorbim! – m-am pomenit cu el în spatele meu.

   Deci nu mi s-a părut!?

-       Spuneţi!

-       Nu, nu aici, vino!!

    Pe scări ne-am oprit. Gavriş se uită atent în jur, pe urmă în sus, în jos după care se revine la mine.

-       Uite, ai aici un bilet de voie! - scoate din buzunarul halatului petecul de hârtie. – Eşti

liberă până după Revelion, să nu-ţi faci probleme, salariul merge!! - Gavriş era agitat peste măsură.

   Ce dracu se întâmplă? - nu înţelegean nimic.

-       Nu înţeleg?!

-       La Timişoara oamenii au ieşit în stradă!

-       Şi?

-       Nu ştiu!? Am fost rugat să-ţi dau câteva zile libere aşa că…dispari!!!

   Pun mâna pe mătură şi mă apuc să strâng cioburile. Nu apuc să le adun pe făraş că telefonul sună iar. "Să sune!" - golesc gunoiul în găleata. Îl pun la locul lui, între masca de la chiuvetă şi perete, mătura o întorc cu paiele în sus şi o aşez după uşă. Telefonul contiună să sune. "Ah, lua-te-ar cine ştiu eu, da' încăpăţânat mai eşti!?" - aproae smulg receptorul.

-          Da?

-          La Timişoara oamenii sunt pe străzi!

-          Şi ?              

   Nici un răspuns doar respiraţia, la fel de sacadată ca şi junghiurile mele intercostale. Nu mi se mai pare o glumă. În clipa următoare, închide. Un fior nelămurit mă scutură din cap până în picioare. Teama mi se strecoară nebună, în trup. Transpir instantaneu. Aproape că-mi aud dinţii clănţănind. Înghit greu, în sec, în timp ce mă aşez pe fotoliul din dreptul ferestrei. Reuşesc cu foarte mare greutate să mă concentrez. De ce, eu? Mă agăţ cu degetele de braţele fotoliului să nu cad. Am senzaţia că se înclină periculos. Ce mai vor? Nu le ajunge că nu mai am nici viitor şi nici familie şi că oamenii mă ocolesc de parcă aş fi ciumată?!

  “Îşi poate închipui cineva cum arată sufletul pe dinăuntru?...un complicat mecanism de pârghii, roţi dinţate şi arcuri. Lunecări labirintice, colapsuri vremelnice, imagini fixate ireversibil de retina interioară, urmele memoriei de o viaţă care vin din urmă! Nu poţi să le reconstitui decât aleator, deformate de sentimente şi de subiectivismul fiecăruia, de uitarea unor amănunte infime care uneori, au rol cheie într-o reconstituire. O oglindă orientată spre exterior în care nu se oglindeşte nimeni din afara ta, doar tu, proprietarul ei, atitudini bizare decupate din cele comune tuturor…flux de automatisme dobândit concomitent cu experienţa. Şi la ieşirea din labirint, ce te aşteaptă dacă nu tot un altul?!”

   Vreau să dorm. Închid ochii, dar nu reuşesc să mă eliberez de realitate. Vreau să dorm. Binînţeles, cum se întâmplă în asemenea cazuri, somnul nu se lipeşte de mine. Vreau să mă ascund în cele mai dosnice colţuri din mine numai să nu mai aud vocea amintirilor!!

   E greu să fii ca ceilalţi atunci când ceilalţi te consideră altfel. Întotdeauna am plătit acest tribut. Poate revolta inconştientă că eram femeie şi nu bărbatul pe care şi l-ar fi dorit părinţii mei şi uneori chiar şi eu. Credeam că ascult glasul raţiunii şi lucrurile se încurcau mai rău. Am crescut cu convingerea că totul mi se cuvine. Nimeni nu mi-a spus că pentru acest TOT mai trebuie să şi lupt, uneori cu eforturi supraomeneşti, şi că în caz de ratare, ce voi avea de plătit. Nu faţă de societate, ci faţă de mine însămi.

   Întotdeauna am meciuri cu maică-mea pe această temă. Acum, ar fi în stare să trimită pe cineva pe urmele mele numai să nu mă scape din ochi. Nu poate pricepe că nu mai sunt copil. Pe de altă parte, cred că pe ai mei îi deranjează faptul că nu-mi mai pot controla viaţa.

   Dacă este adevărat ce am auzit, înseamnă că suntem în pragul schimbării. Mă intrigă doar faptul că totul pare normal.

   Brusc intru în panică. Simt că dacă va fi ceva, eu nu voi putea fi acolo pentru simplul motiv că voi fi în arest. E doar o chestiune de timp până vor veni să mă ridice. Mai mult ca sigur îşi vor lua măsuri de siguranţă. Printre aceste măsuri mă număr şi eu. Şi încă câţiva. Nu mi-e teamă că mă vor aresta, ci că nu voi fi acolo când se va produce schimbarea.

                                                        

  Mă plimb de mai bine de două ore, fără nici o ţintă, pe bulevard. Cătină mă supraveghează de pe cealaltă parte a pieţii. Mi-ar place să aibă curajul să-mi spună ce vrea. Dar nu are. Nu a făcut niciodată ceva cu de la sine putere. A fost doar un simplu executant. Ce chestie, m-a ajutat să-mi pregătesc licenţa şi pe urmă m-a anchetat!? Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, m-a mai luat în custodie şi pe viaţă!

   Nu mai ştiu ce aveam în minte atunci când mi-am ales ca temă pentru lucrarea de licenţă, recrudescenţa terorismului internaţional. Profesorul de relaţii internaţionale m-a sfătuit să stau de vorbă cu cineva de la USLA. - Unitatea Speciala de Luptă Antitero.

- Nu o să ai probleme, doar eşti studentă la drept! – m-a asigurat zâmbind. Nu am avut. Din contră, au fost chiar binevoitori. Probabil că, o clipă, profesorul s-a gândit că s-ar putea să fiu racolată. Era un obicei ca cei mai buni să fie angajaţi în structurile de siguranţă naţională – miliţie sau securitate. Cum să fiu eu însămi, cum să nu greşesc faţă de ceilalţi, faţă de...aiurea, vorbe goale, sună a propagandă. Adevărul e că nu mi-a trecut niciodată prin cap că aş putea să-mi fac o meserie de credinţă din a urmări oamenii chiar şi la... weceu.

- Asta crezi că facem noi? - întrebarea m-a luat pe nepregătite. Cătină, mă invitase la un suc şi aşteptând comanda, n-am avut de lucru şi mi-am dat şi eu cu presupusul. Mă privea amuzat, uşor încruntat. Era destul de greu de lucrat cu el. Tăcut, prefera să asculte. Analiza atent orice amănunt, nu se repezea să dea sentinţe. Într-un fel semănam.

  Nu m-am simţit bine toată ziua. Aveam impresia că prezenţa lui nu face decât să-mi amintească gafa şi că tipul m-a luat în colimator. Mă gândeam, de fapt, încercam să-mi amintesc discuţiile avute cu el, nu cumva mai făcusem şi alte gafe?!

   La despărţire, mi-am jurat, cu riscul de a face o lucrare proastă, să nu mai dau ochii cu el.

   Totuşi m-am văzut cu el zilnic, trei săptămâni. E drept că şi lucrarea a fost cotată peste aşteptări, dar soarta îţi joacă cele mai ciudate farse.

   A doua oară l-am revăzut în chip de anchetator.

- Îţi place Kafka?

   Trebuie să mărturisesc că întrebarea mă lăsase mască. Ce legătura avea arestarea mea şi Kafka. Probabil conflictul, pentru că la o privire mai atentă, toată agitaţia noastră cu sindicatul de la Ineu, se desfăşura într-o atmosferă kafkiană.

- Nu în mod special!

   Coborâse ochii în dosar.

- Aici scrie că îţi place literatura germană.

    A fost rândul meu să cobor privirea. Era prima oară că mă îndoiam de justeţea acţiunilor mele.

- Kafka nu este german.

- Nu?? – eram sigură c încearcă să mă provoace.

- Nu, dar îmi place într-adevăr literatura germană!

- Si ce autor preferi?

- Thomas Mann. - dialogul curgea de parcă stăteau la taclale cei mai buni prieteni. Eu una nu aveam în minte decât cine a fost cel care reuşise să adunune toate acele date despre mine. Cătină ridicase privirea.

- Te surprinde că ştiu atâtea despre tine?!

   Mi se tăiase respiraţia. Îmi citea şi gândurile.

-          Oarecum.- ridicasem din umeri indiferentă. Nu mi-a dat atenţie. Probabil punea

răspunsurile pe seama oboselii. Mă ridicaseră de mai bine de 24 de ore. M-au lăsat în birou şi au dispărut. Aveau grijă ca din timp în timp să deschidă uşa în aşa fel încât să nu adoarm. Cătină apăruse pe la prânz.

- Ai putea să-mi faci faci o analiză a celei mai interesante scrieri a lui Mann?! - revenise cu ochii în dosar.

- Da, cred.

- Atunci, scrie...

  Două săptămâni nu am auzit decât "scrie". Scriam, umpleam coperţile unui dosar pe care, îmi ziceam, într-o bună zi, dacă voi avea curajul, i-l voi cere să-l recitesc. Din biroul alăturat, mă "acompania" corul de înjurături, bufnituri şi icnituri. O anchetă, cum se vorbea pe la colţuri, condusă de celebrul locotenent Cornea. Mă întrebam când îmi vine rândul. N-aş spune că am fost extraordinar de tare, că nu mi-a fost frică. Erau zile în care mă trezeam din cele câteva ore de somn fulgurant cu o teamă de nedescris, o spaimă inconştientă care îmi toca oasele şi voinţa de a rezista. Nu mai aveam putere. Fizic  vorbind. Totuşi mă târam până la interogatoriu.

   Niciodată nu am fost anchetată în grup. Doar de Cătină. Stăteam ore întregi şi ne priveam în ochi. Nu desluşeam în privirile lui altceva decât un cortegiu de lumini şi umbre care, după câte o explozie de moment, se atenua şi în câteva secunde dispărea cu totul. Odată intrată în biroul acela, lumea mea dispărea.

- Corectează-mă, te rog! - m-am pomenit într-o zi că avea chef de vorbă.

   Inima îmi zvâcnise în piept, ca un baros. Înclinasem capul în semn că ascult. Împinge dosarul în faţa mea. Pe jumătatea de coală scria cu litere de-o şchioapă: INVENTEAZĂ DRACULUI O POVESTE PLAUZIBILĂ, DOAR AI FOST PROCUROR! M-a bufnit râsul. Şi tot atunci palma lui m-a năucit. Închisesem ochii şi încercam să-mi revin. Cătină se ridicase de la birou, m-a apucat de gulerul hainei şi m-a tras la fereastră.

-          Dacă nu-mi dai o idee nu am cum să te ajut!?

   Mă forţase să mă lipesc de pervazul din beton. Stătea în spatele meu cu mâinile proptite de deoparte şi de alta a mea. .

- Te urmăresc de mai bine de patru ani, am fost umbra ta peste tot pe unde ai umblat prin ţară pentru că acesta a fost rolul meu! Îţi cunosc oamenii de legătură, ştiu că tu ai pus la punct programul sindicatului, că tu i-ai dat o direcţie şi o strategie, Covrig se luptă cu morile de vânt! – vorbea repede, şoptit, ca şi cum se ferea.

- Spuneţi-i-o!

- Nu te juca!

- Nu înţeleg!?

- Nu-mi place să fiu violent, cu atât mai puţin să lovesc o femeie! Dar dacă nu găsim ceva convingător s-ar putea să intri pe mâna lui Covrig!

- Nu înţeleg?!

   Cu o smucitură, m-a întors la el.

- Îţi baţi joc de inteligenţa ta?

   N-am făcut altceva decât să strâng buzele nu cumva să-mi mai scape ceva neortodox şi am rămas sprijinită de fereastră.

 Cineva, nu mai ştiu nici cine şi nici în ce împrejurări, mi-a spus mai târziu, că din cauza mea ar fi avut neplăceri. Asta e acum, trebuie să am procese de conştiinţă şi pentru el!?

   Traversez prin faţa Teatrului. Este un început de iarnă superb, cu soare şi o spuzeală de lumină care pare că poleieşte oraşul. "Ce naiba să fac? Dacă mă duc acasă numai dorm şi la noapte fac planton! Idiotul ăsta se ţine după mine ca o umbră, în fond ce vrea? Nu i-a ajuns?!”

17 decembrie 1989

  Nimeni nu ştie nimic, nimeni nu spune nimic!

  M-am dus la gară şi ca să nu dau de bănuit m-am aşezat la coadă. La şase fără zece aveam un personal că tre Timşoară. Mergeam frecvent la Timişoara, cel puţin de două ori pe lună, aşa că nu aveam de ce să-mi fie teamă.

-          Timişoara, unu!

   Casiera se uită la mine de parcă sunt picată din lună.

-          Gara Timişoara este închisă!! Următorul!!

-          Dar...

-          Următorul!

   Oare ce ar spune maică-mea? Oricum mă crede nebună. Tremură numai la gândul că mi-ar veni iar vreo idee şi cine ştie ce se mai poate întâmpla. Nu le e teamă că mi s-ar putea întâmpla ceva mie, le e teamă pentru viitorul lui Andrei.

   Mi se pare ciudat cât de detaşat şi clar văd lucrurile. Întodeauna a fost aşa. Andrei era şi este fiul preferat, aşteptat, dorit. În ce mă priveşte, au făcut totul ca să mă simt în plus. Tot ce mie mi-a fost interzis, lui i-a fost permis. Noroc că preferinţele vădite ale părinţilor noştri ne-au apropiat în loc să ne despartă. Dacă ar fi să-l caracterizez pe Andrei în câteva vorbe, aş spune că e prea moale, nu are personalitate şi preferă să fie condus. Şi aceasta din cauză că a fost împins spre cariera politică pentru că le convenea alor mei ca poziţie socială, nu pentru că şi-o dorea el. Acum este secretar UTC pe judeţ, cu delegaţie. Aşteaptă confirmarea pe post, numire care mai mult ca sigur nu va veni pentru eu sunt pata neagră din dosarul lui. Chestia e că şi el ştie acest lucru dar nu spune nimic, îi lasă pe ai mei să-şi facă iluzii sau poate vrea să evite vreo dramă în sânul familiei. Nu ştiu încă, nu am discutat nimic pe tema asta.

   Ies din gară mai nedumerită decât intrasem. Nici o clipă nu m-am gândit că s-ar putea să fi fost urmărită, dar mai mult ca sigur, Cătină îşi făcea datoria. Mă opresc în staţia de tramvai fără nici o intenţie. Deodată văd bătrânul nuc. Rezistă eroic de mai bine de două secole în acel loc. Împodobeşte părculeţului din faţa blocului. Pe vremea copilăriei mele, se afla în curtea blocului în care locuiam cu chirie. Odată i-am spus la Mihnea că de câte ori văd nucul mă copleşeşte nostalgia, pentru că aici, dar într-o altă dimensiune, a rămas prizonieră copilăria mea.

   Până şi în vacanţe eram ţinută din scurt. Cu lecturi obligatorii, rezumate şi fişe. Totuşi aveam suficient timp ca să-mi manifest de timpuriu înclinaţia de lider. Avea să rămână de pomină vacanţa care a făcut trecerea dintre grădiniţă şi şcoală.

   Panorama se schimbă pe măsură ce amintirile mă copleşesc. Cald. Plăcut. Senin. Cer albastru, sticlos. Sar din pat cu chef de zbenguială, doar era prima săptămână de vacanţă, din toamnă mergeam la şcoală. Părinţii mei plecau devreme la serviciu, ceea ce-mi lăsa cât de cât libertate de mişcare. Baba mă lăsa să fac ce voiam, “doară d’aia eşti copchil”.

   Cu hainele în braţe, o zbughesc spre bucătăria de unde venea o aromă delicioasă care îmi

provoca acut stomacul. Înhăţ un măr din fructieră şi-mi înfig dinţii în el, cu poftă. În acelaşi timp încerc să mă şi îmbrac. Panatalonul s-a împotmolit, trag şi mă pomenesc în fund, exact  în pragul bucătăriei. Baba mi-aruncă o uitătură plină de reproş însă îşi vede mai departe de ale ei. Reuşesc să mă ridic, sprijinindu-mă în tot acest timp, de tocul uşii.

- Iao, da'zânie mai eşti copilă!? – mă ajută să-mi închei pantalonii pescăreşti, încrucişându-mi bretelele la spate.

- Da' mi-i foame!!- în timp ce mă trântesc pe scaun mă şi reped la coşul cu păine. În viteză, răstorn ceaşca de cacao. Pata maronie se întinde cu repeziciune pe faţa albă de masă pe care scrobeala Babei o făcuse ca hârtia.

- No, amu şa-i făc't? - Baba ridică ceaşca în poziţie normală. Am gura plină ca să mai răspund aşa că ridic doar din umeri şi sar de pe scaun cu gând să ies afară.

- Inde-o-ntinz'? - aproape mă târăşte până la chiuvetă. Dă drumul la apă şi-mi freacă mâinile cu sârg. Opreşte apa şi-mi întinde prosopul. Cu ochii afară, scap prosopul în lighean.

-          În curte! - reuşesc să salvez prosopul care nu se înmuiase de tot. Din mers îl arunc pe

spătarul scaunului şi dispar. Scările din lemn scârţâie, coborâtul meu seamănă cu rostogolirea bolovanilor la vale. Asta ca să o enervez pe doamna Nastai, căpităneasa cu veleităţi de mare doamnă, şi a cărei sufragerie se-ntinde până sub scară. Măcar să aibă de ce să mă spună maică-mii.

- Dacă dă mumă-ta tălifon îi zâc ca-i mă's afar'! - aud în urma mea cu un ecou hârşâit.

    Râd. Singurul telefon este jos, la restaurant. Până ajungea Baba la telefon eu eram în casă şi dacă se putea şi cu un rând de bastonaşe scris în caietul pregătitor. Nu era corvoadă mai mare decât să stai după masa când copii invadau curtea, să păzeşti telefonul. Maică-mea era sigură că aşa mă supraveghează mai bine motiv pentru care Baba mă lăsa să-mi fac de cap dimineaţa.

   Pe banca de sub nuc, aştepta Nelu Cristoleţeanu, băiatul colonelului de la geniu care locuia sub noi. Când mă vede sare în picioare.

- I-a otrăvit pe Cepi şi pe Bombonica! – arată şopronul din spatel curţii. Lacrimile i se zvântaseră şi lăsaseră două dâre pe obrajii murdari.

    Unul pe-o rână, celălalt ghemuit, câinii păreau că dorm. Mă las pe vine şi întind mâna, dar mi-o retrag imediat, impresionată neplăcut. Turpuşoarele mici sunt tari ca piatra. Şi reci. Cepi rămăsese cu ochii întredeschişi iar Bombonica crispată de parcă, în ultima clipă, mai voia o gură de aer. Mă ridic încet, cu furia mocnind undeva în gât. Nu sunt în stare să scot un sunet. Ştiu cine a făcut-o. Nu sunt primii câini otrăviţi. Ochii îmi rămân la glasswandul familiei Nastai. Şi sş minţi dacă nu aş recunoaşte că nu era prima oară când mă tenta să-l iau la ţintă cu praştia.

   Dacă până atunci m-au reţinuseră teama şi bunacuviinţă, acum aveam şi motivul. Glasswandul în cauză, încinsese spiritele între vecini din momentul construcţiei pentru că fura aproape jumătate din coridorul comun pe toată lungimea lui. Nimeni nu era de acord cu el. Dar fusese construit pentru că aşa dorise doamna Nastai şi nimeni nu-i putuse ţine piept, cu atât mai puţin soţul. Într-o săptămână, militari, din subordinea acestuia, ridicaseră peretele din pătrate de sticlă. Fiecare pătrat era de altă culoare.

    Mi-am scos, cu grijă de astă dată, praştia din buzunar. M-am aplecat şi la fel de calm, am început să aleg pietre cât mai colţuroase. Nu mă interesa că Nelu Cristolţeanu care pricepând ce vreau să fac începuse să se lamenteze că au să ne snopească ai noştri în bătaie. În faţa ochilor nu aveam decât imaginea Bombonicăi şi a lui Cepi. Adunasem o grămadă serioasă pe cuşca pe care o meşterisem mai întâi pentru Lord, apoi pentru Scaramouche, pentru Piticu’ şi pentru Şosetuţă, pentru Onuţă, Robinson şi Napoleon şi care sfârşiseră  la fel ca Cepi şi ca Bombonica.

   Primul ochi de geam pocnise sec. Au urmat celelalte, cu o cadenţă de automat. Cascada de ţăndări sfârâia pe ciment cu acute plângăreţe şi a scos locatarii la ferestre. Copiii din curtea vecină se holbau, căţăraţi de gard.

- Ce-i, vreţi s-o încasaţi şi voi?! - m-am răstit la ei gata să izbucnesc în plâns.

- Treci acasă! - Baba mi-a smuls praştia din mână şi a început să mă târască după ea. M-am smuls din strânsoare şi-am luat-o la fugă în direcţia cuştilor din fundul curţii. Acolo era o uşă care dădea în strada din spatele remizei de tramvai unde era şi Fabrica de ochelari pe care noi o vizitam adesea. În incursiunile noastre urmăream să adunăm cât mai mult celuloid pentru războaiele dintre noi. Îl aprindeam şi făcea un fum de ne ameţea, dar mimetismul ni se părea perfect. N-am ajuns la mijlocul curţii că m-a prins bunicu' Curta.

- No, acu' linişteşte-te, ai gătat traba!!

   Madam Nastai ieşise şi mătura cioburile, blgoslovindu-ne în gura mare.

- Las'că v-arat io vouă, dracilor!!...vă las io fără gură!

   În dreptul ei, mă smucesc din mâinile bătrânului şi mă-nfig în faţa ei.

- Ce-o să-mi faceţi?

- Măi! - Baba răsare ca din pământ, alături, şi mă apucă de cealaltă mână. - Treci în casă!

- Ce-o să-mi faceţi, o să mă otrăviţi aşa cum ne-aţi otrăvit câinii?!

    Atitudinea mea a luat-o prin surpindere, câteva clipe nu a avut replică.

- Vină acas', fată! – m-au dus aproape pe sus pentru că mă zbăteam într-o criză de furie cum nu mai făcusem niciodată.

- Asta e educaţia pe care ţi-o dă mă-ta!

   Pudra i se adunase în jurul gurii, în linii drepte şi oblice. Semăna cu o mască de carnaval. Rujul se ştersese şi nu se mai păstra decât conturul de un portocaliu dubios.

- Oricum e mai bună decât să mă înveţe să otrăvesc câini!

-          Drace, îţi smulg limba!! - se repede după noi cu mătura ridicată. Nu apucă să facă decât

vreo trei-patru paşi, cu mătura ridicată, că se loveşte de bunica lui Nelu.

- Mai bine v-aţi vedea de treabă!

- No, amu' să văd ce-i zâci la mumă-ta!? - Baba mă abandonează în cameră din spate.

- I-a omorât pe Cepi şi pe Bombonica.

  Toată dimineaţa am stat îmbufnată, călare pe pervazul ferestrei. Maică-mea a apărut imediat după prânz. Madam Nastai i-a ieşit în cale dar nu a apucat să deschidă gura pentru că au apărut bunicii lui Nelu. Au mediat conflictul în câteva minute, apoi bunica Cristolţeanu a tras-o pe mama deoparte.

- Să nu o baţi.

- Trebuie să-i plătesc geamurile...

- Nu-i plăteşti nimic, nu are aprobare pentru el! Reacţia fetei mi se pare normală, cu toate că, sinceră să fiu, nu mă aşteptam la aşa ceva, la vârsta ei!

- Şi eu care credeam că o strunesc!

- Este un copil inteligent, cu foarte multă personalitate, n-ai să obţi nimic cu bătaia.

- Am s-o pedepsesc.

- Eu ştiu!? Cred că mai de grabă ar trebui să găseşti o cale de comunicare cu ea. Va fi greu la început, ştie foarte multe pentru vârsta ei...

- Citeşte de la cinci ani!

- Tocmai. Da' am văzut că-i place să danseze!?

- Daaa.

-          La Cluj se face selecţie pentru clasa de coregrafie, n-ai vrea să încerci?! Ocupă-i timpul,

de fapt, canalizează-i energia către lucruri constructive!

    Şi aşa a început calvarul numit coregrafie. De parcă nu era de ajuns mişcarea pe care o făceam câteva ore bune pe zi, seara mergeam la înot. Peste iarnă, Baba venea la Cluj şi stătea cu mine. În vacanţe urmau obositoarele recapitulări.

-          Alexandra cât fac trei ori trei?

   Întrebarea mă bloca. Baba, care de fiecare dată, făcea ce făcea şi-mi stătea în preajmă, bolborosea.

-          Ouă...

-          Nouă!! – izbucneam triumfătoare. Mama închidea cartea cu o privire bănuitoare,

clătinând capul.

-          Babi, babi să vezi ce mă supăr!?

-          D’apoi nu chinui fătuca, îi obosâtă!?

   Mama abandona într-un târziu cartea de aritmetică dar ce folos. Cădeam din picioare de oboseală. Nu mai aveam chef de joc, nici de mâncare, de nimic. Ajungeam în pat ca un somnambul, Baba mă ducea aproape pe sus..

  Serile, la Cluj, ascultam poveştile ei, la început mă intrigau că nu erau cu zmei şi Feţi Frumoşi. Îmi povestea despre Avram Iancu, despre Decebal şi Traian, despre Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare. Cu timpul m-am obişnuit cu poveştile ei iar când se întorcea la Arad, trăiam o adevărată dramă existenţială.

    Trec strada, la maşină. Puţini trecători. Duminca niciodată nu este lume în oraş. Pentru oraşele ardelene, sfârşitul de săptămână înseamnă evadarea din citadin, recluziunea la căsuţele de vacanţă sau la casele bătrâneşti. Mă întreb dacă bănuie cineva ce se întâmplă la Timişoara.

   E trecut de şase. Curând se va lumina. Îmi spun să nu uit deseară, să o iau pe maică-mea din gardă. I-am promis. "Asta e!!"

 18 Decembrie 1989

  Mi-ar place să pătrund în universul concentraţionar care m-a ţinut atâtea luni prizonieră. Aş vrea să înţeleg mecanismul şi să înţeleg de ce împotriva Omului. Dacă Inchiziţia a însemnat teroarea evului mediu, securitatea este teroarea sfârşitului de mileniu. Poliţia politică şi terorismul. Două concepte care definesc domenii distincte dar care au ca finalitate acelaşi lucru - teroarea.

   Seamănă cu un plonjeu într-un tunel despre care nu ştiu decât că că este foarte lung iar capătul departe, foarte departe. Dar dacă nu are capăt şi este doar proiecţia propriilor mele speranţe?! Iar dacă are totuşi un capăt, ce lume se putea afla de partea cealaltă? Cum spun atunci când nu găsesc soluţia care să-mi convină, ce te-aşteaptă la ieşirea din labirint dacă nu tot un labirint?!

   Parcă ar fi explorările eu-lui şi ale subconştientului, în vremea de pionierat. Fără un instrumentar precis, doar intuiţie şi instinct, undeva la limita dintre senzorial şi abstract.  Întuneric. Nimic. Nici măcar haos pentru că de bine, de rău şi haosul generează ceva.

   Tunelul meu înseamnă analiza amintirilor iar concluziile - soluţia. Am înţeles acest lucru abia când m-am pomenit iar în celulă şi am auzit cheia răsucindu-se în broască. Încă un concept se dovedea fals şi anume că totul ţine de domeniul trecutului. Ideea s-a denaturat din copilărie, din momentele când lovindu-ne, ca să uităm durerea, ni se spune “gata, a trecut”.

Dar nu, pentru mine, durerea nu va trece niciodată, ori de câte ori vor fi probleme, acest

trecut va veni să mă pună la zid, asta încerca să mi spună Cătină şi eu nu am înţeles.

   Închid ochii. Mi-e frică. Ani de zile mi-a fost frică de noapte şi de Întuneric. Părea un avertisment. Mi se cerea să aleg. O dimensiune, pentru că viaţa are o dimensiune de noapte şi una de zi. Trebuia să aleg. Asocierile subconştientului mă aliniau istoriei. Cred că aşa se explică de ce din cele mai vechi timpuri, Noaptea şi Întunericul erau simbolurile Neştiutului. Avangarda evoluţiei la un alt nivel. Teluricului, cunoaşterea interzisă, tulburarea şi misterul, ascunsul ce trebuie descifrat. Ziua, lumina rămânea perpetua stare de bine, de calm, de fericire, lume a văzutului, a solarului, a purităţii. Pe de altă parte, tot ce însemna noapte se regăsea în fiecare. Dualitatea pulsiunilor, laturile nevăzute sau nebănuite din  fiecare. OMUL în plenara sa manifestare.  Creaţia demiurgică în pragul Cunoaşterii luciferice. "Nu-mi voi putea  explica însă niciodată de ce răul a fost asimilat Întunericului, doar şi ziua se întâmplă atâtea rele?!"

   M-am gândit că probabil într-o viaţă anterioară mi s-a întâmplat ceva rău noaptea, ceva care m-a marcat profund şi care se păstra intact în subconştient, trimiţând doar semnale de avertizare. “Poate am fost torturată sau omorâtă?!” Gândul a fost anulat de un altul. “Funciarmente sunt un om religios, de unde ideea unei vieţi anterioare?!” – şi cu toate acestea multora le era greu să priceapă cum cred în Dumnezeu fără să merg la biserică. De fiecare dată replicam:

- Va veni şi vremea bisericii...mai târziu, atunci când n-am să mai pot spera!

  Mirosul stătut, de urină şi de nespălat, îmi întoarce stomacul pe dos. Nu ştiu de ce am fost reţinută. Nu mă poate ajuta nimeni decât eu. Atât de simplu şi totuşi atât complicat. Data trecută exista un motiv, dar acum? Timişoara? Poate.  Dacă am avut “codiţă” e normal să ştie că am fost la gară.

   Îmi masez îndelung pleoapele umflate. Cât am fost arestată nu am visat decât o singură dată. Călăreţul din Lună, eroul meu civilizator, mă îndemna să rezist. Atât. În rest, cădeam într-un somn negru, greu, fără vise. "Curios, nu m-a surprins niciodată de ce nu visez?!" - mi se părea firesc să nu visez într-un asemenea loc. “Cum să visezi când este locul care distruge visele!?” – la fel de curios era că aşa cum puneam capul pe pernă la stingere, la fel mă trezeam dimineaţa, la scularea, eu care de când mă ştiu spun că sunt o insomniacă incurabilă. Doar că în acele ore de insomnie îi veneau ideile, schiţele curgeau cu zecile până mă hotîram ce să aştearnă pe pânză, iar atunci când o făceam, în afară de mine şi de şevalet nu mai exista nimic. În jurul meu se-nfăşura totul şi nimic, universul şi neantul, tăcerea şi urletul, iubirea şi ura, durerea şi fericirea, totul şi nimic care se chema creaţie. Ce puteam crea într-o lume cenuşie care se crease pe ea însăşi şi în care spuneam că totul este creat aproape de perfecţiune?

   Mda, trebuie să decid între a mă agăţa de trecut, de care în fond şi la urma urmei nu am de ce să-mi fie ruşine, şi un prezent în care mă simt ca într-o puşcărie. În comparaţie cu celelalte tipuri de infracţiuni, eu am crezut că pot schimba ceva într-o lume despre care noi suntem convinşi că se află într-o permanentă schimbare, în continuă mişcare, un proces perpetuu de înnoire, am uitat că acesta este apanajul filosofiei, că legităţile istorice sunt inechivoce, pentru că totul revine, vorba lui Kant, dar sub o formă evoluată, superioară din punct de vedere calitativ.

   Acum sunt într-o altă zonă, practic nu poate fi comparată, deşi, juridic, ceea ce am făcut eu se încadrează la capitolul “subminarea puterii de stat”, dar tot infracţiune, în fond. A lor de drept comun, a mea politică. Care este mai gravă? Conform cepeului în vigoare a mea pentru că prin ceea ce am vrut am adus atingere siguranţei statului. La asta se reduce nevoia mea şi a altora atunci când se vorbeşte despre SCHIMBAREA socială.

   La câteva zile după ce m-au arestat, m-am pomenit că am cu cine împărţi celula. Surprinzător. De obicei arestaţii pe motive politice sunt izolaţi, fără contacte cu lumea exterioară în afara anchetatorului şi a gardianului care aducea mâncarea sau însoţeşte la interogatorii. O chema Biju. A fost cel mai lung şi mai greu exerciţiu de voinţă şi de stăpânire de sine.   

  Acum mai mult ca niciodată sunt convinsă că era informatoare. Nu ştiu ce m-a făcut să cred acest lucru încă din prima clipă. Nu existau fisuri în jocul ei şi poate tocmai de aceea nu m-a convins Mă simţeam ca o idioată. Cătină încerca să-mi minimalizeze inteligenţa sau poate tocmai aceasta era logica jocului, să mă îndoiesc de propria-mi judecată.  Iluzia jocului dispăruse, nu mai exista decât gustul amar al dezamăgirii. Cătină reuşise să mă convingă câteva clipe, că jucam de pe poziţii egale. Aiurea, cum dracu să joci cu Securitatea de pe poziţii egale?! Un alt motiv ca să mă feresc de Biju, mai ales că. coincideţă sau nu, odată cu apariţia lui Biju, interogatoriile s-au încheiat. A fost perioada în care am vorbit cel mai puţin. Nu pentru că nu aş fi o tipă comunicativă!  Bărbaţii ar spune că pentru o femeie este o performanţă! Biju, în schimb, şi-a dovedit locvacitatea din plin. Când a pomenit "ce bărbat bine îi Cătină?!", s-a aprins beculeţul roşu iar. Ceva îmi spunea că venise să mă tragă de limbă. Biju nu avea de unde să ştie că sunt anchetată de Cătină numai dacă i-ar fi spus cineva şi în nici un caz nu am fost eu, aceea.

    Mă rupeam rapid de Biju. Nu auzeam decât paşii de pe culoar. Se împleteau cu secundele pe care le număram cu ochii ţintă la platbanda de fier care susţinea salteaua patului de deasupra mea. Semăna cu o tablă de şah. De multe ori mă trezeam înainte de a se da scularea şi rejucam, cu ochii minţii, marile partide din istoria şahului. Un antrenament eficace pentru memorie şi atenţie. Analiza celebrelor mutări îmi dădeau certitudinea că undeva există şi pentru mine o portiţă de scăpare.

    Biju, adormea de cum punea capul pe pernă. Ajunsesem să o invidiez cât de liniştită doarme, în timp ce eu mă bucuram că mai supravieţuiesem o zi.

   Se întâmpla să alunec în mine, să discociez între lumea reală şi lumea mea şi intram în polemică cu cealaltă EU. Argumentele care frizau de cele mai multe ori absurdul, erau dovada că nu înnebunisem. Nu încă. Polemica interioară era singurul bun care-mi aparţinea în totalitate. Dar mai ştiam că în clipa în care nu voi mai avea argumente, voi fi pierdută. Este ceea ce denumesc unii, deformarea realităţii. În lumile noastre interioare nimic nu este real, este dacă vreţi jocul lui Lewis gândit pentru a dezvolta perspicacitatea şi inteligenţa micuţei Alice, dar totul la scară mare, pentru adulţi dacă vreţi. Oglindirile exteriorului în interior, ne ajută să aducem în lumile noastre individuale realitatea paralelă, ilogicul şi, de ce nu, bizarul.

   Logica nu avea nimic comun cu detenţia. La un moment dat am acceptat-o pe Biju pentru felul în care reuşea să redea detaşarea şi indiferenţa, pentru felul cum se trata pe sine şi îi trata pe ceilalţi.

   Primul lucru pe care l-a spus după ce uşa celulei s-a închis în urma ei, a fost că au prins-o şterpelind în piaţa de vechituri. În acel moment, mi-s pâlpâit prima oară  “beculeţul". Ce să caute un infractor de drept comun cu unul arestat pe motive poltice?! Mimam indiferenţa, urmărind-o cu atenţie. Undeva trebuia să greşească. Jocul de-a şoarecele şi pisica dădea alte dimensiuni izolării.

   Cât era ziua de lungă, Biju debita tot soiul de imbecilităţi, cu sarcasm, cu voluptate şi chiar cu vulgaritate. Ce m-a surprins a fost că m-am obişnuit, relativ repede, cu ea. Povestea cu "răul necesar" funcţiona.

   Biju avea chiar un ritual după care îşi spunea poveştile. De parcă schimba mereu măştile.

De obicei, dimineaţa era angoasată. Chipurile nu se odihnise deşi dormise tun. Pe urmă începea să-şi depene povestea vieţii. Se văieta cu ochii pe jumătate închişi şi ofta din toţi rărunchii. Simţea când nu mai eram atentă şi schimba registrul. Erau momente în care gândeam că pentru a descoase pe cineva e nevoie de talent, abia apoi de tehnică. Şi atunci o lăsam să creadă că-mi concentram atenţia asupra ei cu toate că mintea mea o lua razna.

  Izbucnea în râs la fel de repede şi de neaşteptat după cum plângea. Într-o asemenea stare a spus că are trei copii la Leagăn. 

- De ce? - întrebarea ţâşnise pur şi simplu.

  Biju şi-a şters lacrimile, liniştindu-se subit, şi a răspuns cu un zâmbet sfios :

-          E mai bine pentru ei, statul îi educă şi poate mai târziu vor avea ei grijă de mine, doar i

am făcut, nu?

-          Crezi că e o regulă?!- mi-a părut rău imediat că i-am dat apă la moară.

   Continuase. Nu avea cu ce să-i întreţină, nu lucra, locuia într-o magherniţă insalubră, plină de igrasie, într-unul din cartierele mărginaşe ale Aradului cunoscut ca fiind locuit de ţigani, condiţii în care Autoritatea Tutelară nu i-ar fi încredinţat. Mi-a venit să râd atunci când mi-a şoptit confidenţial, clipind şiret, că mai mult de şase luni nu ia, cunoştea foarte bine paragrafele şi legea şi la ce articol va fi încadrată. Apoi revenea la povestea vieţii.

- Fiecare plăteşte în felul său! - suna una din lozincile filosofice şi trebuie să recunosc că i-am dat dreptate. Biju voia să mă facă să cred că aparţinea acelei categorii sociale pentru care nu există trecut şi nici viitor, doar un prezent continuu în care nu fac decât să-şi trăiască viaţa şi să sporească indicele demografic.

   M-am întrebat nu odată, a cui identitate şi-o însuşise. Învăţase bine lecţia. Poate prea bine. Improviza uluitor. Trecea de la râs la plâns, de la disperare la siguranţa de sine, de la inocenţă la cinsim, cu acea uşurătate pe care ţi-o dă, în afara talentului, şi rolul bine învăţat. Ştiu asta doar am petrecut ani buni, lângă un actor.

   Cu o zi înainte să fiu trimisă la Bucureşti, Biju mi-a vorbit despre "frăţia" dintre ei, cei "năpăstuiţi". N-am înţeles unde bătea. Abia când mi-a arătat cicatricea de la închietura mâini am priceput. Transpirasem. Cicatricea mă oripila, ca orice rană de altfel, poate şi unde am văzut câte ceva în scurta mea carieră de procuror.

- Am o duzină de fraţi!- se lăuda Biju, bine dispusă.

- Pe ce se bazează această frăţie? - reuşisem să mă adun.

- Pe ajutor.

- Ajutor?

- Vei fi surprinsă câte forme de ajutor există! – remarcasem că nu mai era agramată. Dimpotrivă.

   I-am aruncat o privire sceptică.

- I-auzi?!

  Stătea în spatele meu:

- Vrei să fim şi noi?

   A fost cea mai lungă conversaţie a noastră. M-a scuturat un fior rece. "Pe dracu, n-aş vrea decât să taci din gură!" - dar ca un făcut nu am avut curajul să i-o spun. Şi mai ştiu că aş fi cedat, dacă Biju n-ar fi schimbat brusc, registrul, vorbind despre dragostea trupească. Supralicitase şi m-a pus în gardă. Mi-a arătat fără să vrea sau voit, logica legăturii, de la iubirea fraternă care decurgea din ritualul frăţiei, la cea carnală. Nu avea de unde să ştie care era viteza mea de reacţie. "Dumnezeule, ce fac!?" - un val de căldură îmi inundase trupul cufundându-l într-un ocean de lavă.

   Câştigasem un punct, nu trebuia decât să mă liniştesc. Vorbea despre soartă, despre faptul că supsese viciul de la "tata mă-sii", că îşi jertfise virginitatea într-o noapte când tatăl ei vitreg venise beat acasă şi i-a pus cuţitul la gât. "O fi cheamând-o Biju sau este doar o poreclă?!" – nu mai auzeam ce spune. "Am obosit, asta e, am obosit să mă tot apăr!"

- Termină!

   Încercam să văd o altă Biju sau cum o fi chemând-o, dar imaginţia refuza să mă asculte.

   Curios, acum îmi dau seama că nu m-am întâlnit niciodată cu Biju de când m-am întors acasă şi sunt liberă de mai bine de doi ani. Fără nici o legătură sau poate legat de amintirea ei, îmi vine în minte josnicia fraţilor lui Iosif, iar Iosif prin incapacitatea lui de a urâ, le servise fraţilor săi o lecţie. Morala...mai era ea oare valabilă într-o societate măcinată de îndoieli, afată sub semnul decreptitudinii?

    "Când ţi se întinde o mână s-o strângi nu te grăbi, aceeaşi mână, te va lovi curând!" –spune Omar Khayyam în “Rubaiatele” sale. Şi câte dreptate are!!

  

19 decembrie 1989

  Prea multă linişte. Nelumească. Neobişnuită. Şi aşteptărea asta care am impresia că mă transformă într-o masă amorfă fulgerată amintiri, de sinapsele imaginarului de lângă mine. Ce

aştept? Ce aşteaptă ei? Ce vor de la mine? Nici măcar nu vor să-mi spună de ce sunt arestată?

   Liniştea aceasta este altfel. Se adună tensiuni. Le este frică de mine. Mă pândesc. Să adorm ca să mă poată buzunării sau să-mi ia haina. Ar fi un chilipir. Asta au vrut din prima clipă când am venit. După ce m-au înconjurat, au început să mă pipăie. Le-am lăsat până în momentul când au încercat să mă dezbrace. Un cot bine plasat şi un cap în bărbie m-a pus la adăpost de curioşi şi...pofticioase. Curios este că nu au reacţionat. S-au grupat toate patru în pat şi...aşteaptă. Parcă încercau să-mi radiografieze sufletul.

-          Staţi în banca voastră şi totul va fi binr!- m-am pomenit vorbind. Schimbul de priviri mi

a dat de înţeles că habar nu aveau la ce mă refeream.

   Am decis să nu mai scot o vorbă. Pe măsură ce se lăsa întunericul, se apropiau. Asemeni unor animale de pradă. Voiau să mă prindă cu garda coborâtă. Cu părere de rău a trebuit să mai aplic un cot şi un picior. De atunci mă pândesc. Cred că dacă ar putea, m-ar izola într-un cerc pe care l-ar forma în jurul meu. Un cerc de paşi. Amprenta fiecăreia însemnând marcarea teritoriului. Căderea în capcană, dar oare era o capcană? Ar fi trebuit să procedeze prin învăluire. Fără să se apropie dar inducându-mi conştiinţa propriei slăbiciuni, a faptului că eu sunt singură iar ele, patru. Am stat toată noaptea pândindu-ne reciproc. Abia odată cu zorile le-a doborât oboseala.   

   Simt pe pielea mea cum statul oboseşte. Poate pentru că te obligă să gândeşti. Să stai fără să faci nimic. Iată o treabă cât se poate de serioasă. Eşti pe pragul dintre realitate şi fabulaţie. Cum spunea Mihnea că în copilărie, prefera să se refugieze în fabulaţie pentru a

suplini lipsa căldurii materne. Aici, mă refugiez în fabulaţie pentru a nu lăsa nesiguranţa

să mă devoreze, pentru a nu-mi lăsa conştiinţa să o ia razna. Nu vreau procese de conştiinţă. Nu am pentru ce, eventual pentru o viaţă risipită aiurea. Şi pentru durerea pe care am provocat-o altora. Cum să le explic că nu am vrut să le fac rău, că nu m-am gândit la repercusiuni?! M-ar crede cineva? Nu şi sinceră să fiu nici nu mă interesează. Tot ce am făcut este că am vrut să fie altfel, să fie mai bine!

   Îmi privesc colegele de celulă. Nu au curajul să vorbească. Cu mine. Parcă le-aş teroriza. Acum mă privesc suspicioase, mai ales după ce am fost scoasă şi adusă înapoi. Simt că sunt terorizate de frică. Nu o frică vizibilă, ci una subversivă, fizică aş spune. Se inocula în fiecare moleculă, marca fiecare atom.

   Lipesc fruntea de betonul rece. Flash-back-uri cenuşii retrezesc senzaţii pe care nu credeam să mi le mai amintească vreodată. Timpul a rămas prizonierul unui mod gramatical - a fost, era, fusese, fost. Totul la trecut. Simplu. Noţiunea de timp s-a retras şi s-a condensat într-un colţ al memoriei, la limita nemişcării. Secvenţe necenzurate, succesiune abil provocată.. Nu de propria voinţa. Asimilez claustrarea convinsă că mai târziu îmi va folosi.

   Autosugestia. Ea mă salvează. M-a ajutat şi atunci. Politicii nu erau scoşi la muncă. Dacă nu mai dădeam vreo declaraţie, stăteam toata ziua. În picioare. Interdicţia de a ne aşeza era întărită din timp în timp cu câte o lovitură puternică în uşă şi un zdrăngănit de vizetă. Prima dată m-a îngrozit. Cum va trece timpul dacă nu aveam voie să facă nimic decât să stau nemişcată? Durerea. Nu-mi era teamă de durere ci de senzaţiile stârnite. Atunci mi-a amintit de autosugestie. Priveam peretele din faţa mea. Număram pietrele răsărite în textura betonului. O înşiruire ciudată, fără înfăţişare, fără nume. Închideam ochii şi auzul percepea cadenţa număratului exact ca atunci când ascultam paşii gardienilor, pe culoare. Pe negândite,  am început să construiesc, cu ajutorul numerelor, realităţi paralele. Lumi cenuşii, aspre, tăcute, cu poveşti, cu tradiţii si cu mitologii. Cu zei de piatră, la fel de cenuşii. Vieţi aleatoare, desfăşurate în amalgamul cenuşiului neutru. Trăiau, respirau, se mişcau, aşa cum făceau în lumea mea. Încetul cu încetul, lumile gri s-au circumscris aşteptării. În banalul perete exista un univers pe care nu trebuia decât să-l explorez. Şi când porneam la drum, nu uitam să adaug, aşa ca un leit motiv, "dacă cedez acum, voi ceda toată viaţa!". Incursiunile nu mă ajutau să-mi dau seama când evadam. Mă pomenea doar afară. Fără paznici şi fără consemn. Drumuri lungi, istovitoare uneori. Frumuseţi stranii, atipice,  înţepenite în nemişcare. Mă podideau lacrimile de atâta frumuseţe. Topografia interioară se conexa lumilor din perete. Un orb care vedea ce alţii nu puteau să vadă. Seara, la stingere, încheiam cu aceleaşi cuvinte "dacă cedez acum, voi ceda toată viaţa".

  Şterg suprafaţa zgrunţuroasă cu vârfurile degetelor. Pipăi. Caut. Mă opresc. O clipă, inconştient, degetele caută tabla de şah pe care o scrijelisem, în urmă cu trei ani, cu o agrafă. Şanţurile schiţate, delimitau spaţiul de joc. Dar numai eu ştiam asta. În loc să joc şah, m-am pomenit că asimilam ziua de detenţie cu pătratul de joc. Făceam câte un "ics". Însemna că trecuse încă o zi. Una din cele 247 pe care le petrecusem în acelaşi loc în care nu făceam altceva decât să aştept. Şi tot atâtea zile, în care activitatea mea se rezuma la a scrie un eseu din Kafka. Zi de zi. La aceeaşi oră. Acelaşi lucru. Numai că acest lucru mă ajuta să evadez. Lumile se disjungeau şi mă absorbea cea mai apropiată. Acolo retrăiam claustrarea ca o variantă la ceea ce ar fi putut fi dacă aş fi fost liberă. Monotonie, diacronie, sincronie, spuneţi-i cum vreţi. Îmi revizuaim viaţa ca şi când aş fi fost în biroul meu sau în camera mea. Nu trebuia decât să închid ochii.

     Toate aveau să se sfârşească mai repede decât credeam. Evenimentele aveau să-mi demonstreze că realitatea este altceva decât ştiam. M-au mutat la Bucureşti. "Infernul începe aici, pe pământ...." nu mai ştiu cine a spus acest lucru şi practic, nici nu mai contează. Percepem evenimentele la nivelul propriilor senzaţii indiferent de experienţa altora. Fiecare simte în felul său. Şi eu am simţit, şi ca să fiu sinceră cu riscul de a mă considera cineva subiectivă, din plin. 

    Aparent fără legătură, îmi vine în minte zborul. Nevoia fiecăruia de a fi pentru o clipă Icar. De fapt, este visul oricărui încarcerat, de a vedea şi altceva în fara unui petec de cer, a unor gratii sau ale aceloraşi oameni. Mă sufocam. Un ştreang nevăzut atârna de gâtul meu şi o mână perversă strângea.

    Către ziuă am aţipit, în picioare, sprijinită de perete. L-am visat pe bunicul din partea mamei. Întindea mâna să mă mângâie. Semn rău. Niciodată apariţia lui printre fantasmele visului nu a fost de bun augur. Prima oară când mi-am surpins soţul manifestându-se ca bărbat potent în braţele mică-sii, a doua oară, înainte să fiu dusă la Bucureşti şi acum.

  Ce dracu se mai întâmplă?!  Mă las să alunec uşor în jos, sprijinindu-mă cu spatele de uşă.

  Cu puţin noroc voi auzi paşi. Şi voi intra în joc. Unul crud, atât de crud încât nu voi crede că e real. Îi aud. Ecoul lor ajunge la mine, stins. Dincolo de uşa metalică  începea o altă lume. Uşa este un reper. Ca la matematică, pragul dintre plus şi minus infinit. Care infinit, nimeni nu putea preciza pentru că nu ştim încotro ne îndreptăm, spre plus sau spre minus infinit?

   Paşi. Cadenţă dezordonată. Vioi. Târşâiţi. Lenţi. Grăbiţi. Sunetele, vaiere materiale, lovesc de pereţii interiori ai gândului. Se sparg zornăitor şi cioburile alunecă în mine. Adănc. Derutată mă întreab câtă adâncime poate exista în mine?! Topografia interioara mi-a dat nu odată bătaie de cap. Ascensiuni istovitoare. Meandre. Coturi. Înălţimi ameţitoare. Şi vocea care mă însoţea. Îmi spunea să urc pentru că numai pe culmi voi cunoaşte reuşita. Aceeaşi voce adăuga imediat că nu voi ajunge sus niciodată pentru că înălţimile din mine sunt reflectarea dorinţei de libertate exterioară, fizică.

20 decembrie 1989

   Agitaţie. Paşi grăbiţi. Aproape. Sunt în spatele meu. Fâşâit metalic. Cineva umblă la vizetă. Cheile în broască.  Au o muzica aparte?!

   Reuşesc să mă ridic cu greu, mă doare spatele, sprijinită pe jumătate de canatul metalic. Uşa se deschide. Lumina ţâşneşte în întuneric ca o lamă de cuţit. Fără voce. Mi se înfige în ochi aproape smulgându-mi un urlet de durere. Colegele de celulă se aliniază rapid..

-          Veniţi! - nu recunosc vocea care întreabă de mine.

   Abia acum mă întorc. Politeţe în arestul de la Secu? Mira-m-aş?! Instinctiv ştiu cine e. Tatăl Teodorei. Colonelul Bătrân. Cărunt şi elegant ofiţerul mă măsoară din cap până în picioare. Vorbele se adună în gând, potop, şi nu am putere sau poate inconştient nu să le dau drumul.

- Poftim?

- Veniţi, vă rog!

   “Ce dracu se întâmplă?!” - mijesc ochii pentru simplul motiv că lumina îmi arde retina. Simt durerea undeva în moalele capului.

- Sunt colonelul Mircea Bătrân şi...

- Ştiu cine sunteţi! - îl întrerup iritată de politeţea rece, infatuată. Nu-i convine atitudinea mea, dar nu are nici o reacţie. În schimb, îi văd ochii. Dacă ar putea ucide, ar face-o.

- Vreau să îmi cer scuze pentru că aţi fost reţinută ilegal.

   Nu ştiu de ce îmi vine să râd. Chiar o fac. Pe faţa colonelului nu se poate citi nimic. Cred că-şi închipuie că am luat-o razna. Poate nu e rău să creadă asta, în fond şi la urma urmei toţi cred că sunt nebună, doar am vrut să-l dau jos pe Ceauşescu, nu? Singură nu am reuşit. Acum suntem mai mulţi. Dacă Bătrân îşi închipuie că mă mă convinge că nu vor să se implice în ceea ce va urma, pentru că tăvălugul s-a pornit, nu se va opri la Timişoara, se înşală! Sau poate e mai bine să-l las să creadă asta?!

   Nu spun nimic, doar il privesc. Se pare că reacţia mea l-a pus în încurcătură. Sau poate surpriza este atât de mare încât l-a lăsat fără replică. Îmi vine în minte Teodora şi întrebarea ei, de ce m-am întors acasă, că nu mai este casa mea. Mă clatin. Când amintirile vin de-a valma, te strivesc. Mă sprijin cu mâna de perete. “Oare cum te va răsplăti Dumnezeu?!” - mâinile îmi tremură. Nu vreau ca Bătrân să-mi cunoască slăbiciunile aşa că mi le înfund în buzunare.

   Colonelul se trage într-o parte şi-mi face loc să treac. Cum cade lumina pe faţa lui, în muchii colţuroase, aproape argintii, pare un cadavru uitat în picioare.

- Circumspectă?

   Ridic din umeri.

- Aveţi dreptate! Pe aici! - arată spre grilajul metalic. Măcar să-mi spună şi mie cineva ce se întâmplă?! Văd scările. Am un moment de recul. Colonelul mă prinde de braţ, cumva protector. Îmi smulg braţul din strânsoare, am senzaţia că omul acesta mă pângăreşte.

   Încep să urc treptele. Încet. Cu grijă. Bătrân urcă, în urma mea. Chiar nu-mi spune nimeni ce se întâmplă?! Străbat curtea repede, fără să privesc în urma mea. Are fi inutil. În hol mă opresc.

- Dacă îmi permiteţi un sfat! Aveţi grijă! - constat că nu este avertisment. Tonul cu care îmi vorbeşte nu are nimic agresiv. Totuşi experienţa anterioară îmi dă dreptul să nu-l cred.

-          Mulţumesc! - dau cu ochii de Barna şi înţepenesc. Realizez că tovarăşa Prim a vrut să fie

mai mult decât precaută. Ne salutăm din priviri. Barna coboara cele câteva trepte în stradă. Îmi mai aruncă o privire ciudată după care urcă în maşină. Venise fratele lui să-l ia.

- Vreţi să vă însoţească cineva până acasă? - bunăvoinţa ofiţerului continuă să mi se pară suspectă.

- Nu, mă descurc...

- Sigur? - neîncrederea din vocea lui mă calcă pe nervi. Nu mă obosesc să mai răspund. “Dacă are chef să mă reţină pentru impoliteţe nu are decât!” - îi întorc spatele şi ies în stardă. Constat că este cald. Nefiresc chiar.

   Dacia albă, virează brusc, o clipă am impresia că va da peste mine, şi se opreşte lângă mine.

- Încotro, soră-mea?

- Andrei?!

- Ce te surprinde? Mi-a dat Cătină telefon să vin să te iau!

- Cineee?

-          Prietenul tău, Cătină!

   Cearceaful curat, cu miros de levănţică este un adevărat somnifer. Mă simt bine, bine ca un copil nou născut. Vreau să visez. Frumos. Să fiu fericită.

  M-am trezit greu, cred că am zăcut minute întregi în starea de semiconştienţă pe care ţi-o dă un vis impresionabil. De această dată am trăit acut senzaţia că este un vis premonitoriu. Mi se întâmplă să am asemenea vise. Singura căreia i le mai povestesc este Baba. Nu spun nimănui de ele, pe de oparte pentru că m-ar credce dusă de-acasă, pe de alta pentru că încerc să corelez întâmplările, situaţiile, informaţiile din jurul meu cu ceea ce visez. Uneori reuşesc, alteori mi se pare o nebunie că încerc să-mi demonstrez că nu există întâmplare, că totul este scris undeva şi ni se întâmplă întocmai.

   Aud un geamăt interminabil. Vine din mine, nu îl aud decât eu şi poate şi acest lucru mă sperie. Durerea din ceafă mă paralizează un moment aducându-mă înapoi în starea dintre somn şi trezire. Chiar şi aşa, încerc să-mi amintesc ce am visat.  Tot ce ştiu e că dorm pe canapeaua de lângă fereastră. De ce nu în pat? Am uitat că sunt acasă?

   Brusc mi-amintesc că l-am visat pe Cătină. De câte ori mi-amintesc de omul ăsta mă indispun. Acum însă mă încearcă frica. Am visat că dormea în patul meu. Îi auzeam respiraţia accelerată, sacadată ca de animal hăituit. Apoi l-am văzut într-un stop cadru prelungit. Transpirat fleaşcă se  zbătea într-un somn agitat. Încercam să-l trezesc, să-l întreb ce caută în casa mea, dar nu mă puteam mişca. Visul m-a imobilizat. Sunt prizoniera lui. Nu pot face nici o mişcare în real.

-  Cătină!! - strigam. Nu mi-auzeam vocea dar sunt sigură că strigam cu toată disperarea. - Cătină, trezeşte-te!

   Deschide ochii deodată. Are ochi de foc. Strălucesc demonic.

- Nuuu...

-  Cătină, trezeşte-te!! Visul e un demon, a pus stăpânire pe sufletul tău!! - mă aud iar.

- Nu el, TU! - vocea guturală vine de undeva din adâncurile subconştientului meu, sintetizată  din amprentele vocale pe care le-am depozitat în memorie. Nu e una, sunt mai multe.

-          Minţi!!

-          Nu dorm, Alexandra! - se ridicase brusc în capul oaselor. -  Se petrec lucruri groaznice...

-          Groaznici sunteţi voi!!

    Nu mă aude. Continuă:

-          Indivizi care zic că sunt de la Interne, omoară răniţii aduşi la spital. - îl văd cum se

contorsionează,  se contopeşte cu sine şi cu geamătul pe care tot eu îl las să curgă în mine.

   Mă elibetez de durere. Vreau să mă ridic.  La fel de brusc, Cătină dispare în spatele întunecat al visului.

   De astă dată merg. Drum îngust. În stânga prăpastie, în dreapta munte. E foarte multă lumină. Şi nu văd capătul drumului.

- TU!!!

- Prezent!

-          La tablă, te rogă! - mi se întinde o bucată de cretă. Nu văd nici o tablă. - Aici! - mâna care

mi-a dat creta, arată spre versantul muntelui. Întorc capul. Profesoara de biologie nu glumeşte. Mă seceră din priviri. Aceeaşi privire încinsă, aproape fanatică cu care ne vorbea despre sex las orele de biologie.

   În clasa a unsprezecea, cineva de la Inspectorat, a sugerat ca la orele de biologie să se vorbească şi despre relaţiile sexuale. Poate că nu ar fi fost atins acest subiect, tabuu în multe locuri, inclusiv în majoritatea familiilor, dacă una din colegele noastre, Mariana Andraş, nu ar fi rămas gravidă. Tămbălău în toată regula. Autorul, un coleg din a douăsprezecea. Au fost exmatriculaţi amândoi. Teama faţă de asemenea surprize i-a determinat pe profesori să lase falsa pudoare deoparte şi să discute cu noi deschis, să ne explice cum să păşim în viaţă.

- Prietenia este frumoasă până se ajunge la pat, când ai ajuns acolo deja devine totul o porcărie?! – ni s-a spus la încheierea primei ore de sexologie.

  Curios cum exact fraza asta mi-a amintesc până şi în somn!? Poate e un avertisment.

   În sfârşit reuşesc să mă dezmeticesc. Am gura amară. Nu am putere. Mi se pare fără logică. De ce să-l visez pe Cătină. Şi chestia cu răniţii împuşcaţi. Ce legătură am eu cu toate acestea în afara faptului că vreau să ies în stradă!?

   Oare ce se întâmplă la Timişoara după cum îmi spunea şi Cătină în vis, se întâmplă în realitate?

   La Zlatna, bântuiam împrejurimile cu copiii şi când oboseam ne trânteam care pe unde apucam şi începeam să spunem poveşti. Cele mai multe inventate de noi. Eu aveam o temă predilectă. Călăreţul din Lună. Până în prima mea noapte la internat. Adormisem plângând.

Apăruse călare pe calul lui rotat. Intrase pe fereastră. A descălecat, s-a apropiat de patul meu, m-a privit un timp apoi s-a aplecat şi mi-a şters lacrimile.

-          Viaţa e un joc. Nu trebuie decât să mergi mai departe. În tine există puterea de a merge

mai departe.

   Mereu acelaşi îndemn. Să merg mai departe indiferent ce va fi.

   Mă trezesc deodată. Trece ceva timp până să realizez că seara venea cenuşie dinspre Sân

Paul. “Călăreţul din Lună? Hmm...”Am rămas o vreme cu ochii în tavan ascultându-mi respiraţia. Pe masură ce centrii nervoşi intrau în conexiune, aria de receptare a sunetelor se lărgea. Poate de aceea mi se pare că respiraţia îmi este egală şi profundă acum, ca peste un minut, să cunoască distorsiuni de inspiraţie şi de expiraţie.

   Reuşesc să cobor picioarele, strecurându-mi-le pe sub pled, şi cu mişcări leneşe opacizez jaluzelele. Orbecăi până la bucătărie, păşesc cu grija nu cumva să răstorn ceva şi vecinul de sub mine să înceapă să bată în ţevile de la calorifer. Nu de alta dar sunetele sunt enervante, în acorduri de falset, şi pot scula şi morţii din cimitirul de peste drum.      

   Ca suprafaţă, garsoniera este mare, în jur de 20 de metri pătraţi pe care am avut grijă să-i umplu cu toate nimicurile trecerii pământeane. Exemplarul de forţă este, desigur, kimono-ul, pălăria din pai, evantaiul din bambus şi bâta de kendo, toate originale, aduse din Japonia de un vaporean şi pe care am dat fabuloasa sumă de douăsprezecemii de lei. Aş fi luat şi sabia de samurai, tot originală şi cu tot cu pumnal, o panoplie splendidă ca lucrătură, suport din lemn de cireş cu desene fragile, aproape vaporoase, combinaţie de lacuri colorate pe fond negru, dar ştiind că sunt "vizitată" în lipsă destul de des, nu am riscat. Şi-mi mai cerea şi patrumii de mărci pe ele.

     Închid uşa încet şi primul lucru pe care îl fac este să dau drumul la apa rece. Pun ibricul sub şuvoi şi aprind aragazul. Până se umple, pregătesc cafeaua şi zahărul. Cu Andrei am pus la punct un adevărat ritual al cafelei. Citisem într-o carte a lui Fleming cum prepara cafeaua James Bond. Conform instrucţiunilor date de celebrul 007 ...a ieşit o licoare formidabilă. Sunt convinsă că secretul stă în cele câteva fire de sare care se adaugă după ce se pune cafeaua în apa care dă în clocot.

   Aştept să fiarbă apa. Deschid frigiderul. Untul, caşcavalul, salamul. Noroc cu Baba că face aprovizionarea, altfel... - prefer lactatele din toate punctele de vedere. Motivul este unul cât se poate de practic. Am dansat până în anul trei de facultate. Încheieturile se încălzeau tot mai greu. Aveam dureri atroce. Şi spatele. Parcă cineva nevăzut, îmi înfigea piroane înnroşite în tot corpul. Un banal control medical şi am aflat că mă paşte osteoporoza dacă nu-mi controlez puţin alimentaţia. Aşa m-am orientat spre o dietă bogată în calciu. Noroc că-mi place laptele. Cu timpul a apărut colita şi laptele nu a mai fost bun. Aşa că am trecut pe iaurt. Baba se scoală dimineaţa la trei că tot n-are somn şi stă la coadă pentru doi litri de lapte şi patru borcane de iaurt, altfel după ora cinci nu mai prinzi nimic.

    “Şi uite aşa, toata viaţa ajung să te chinuie dacă nu problemele cu ceilalţi, problemele cu tine însuţi?!” - pun cafeaua, zahărul şi sarea şi fac focul mic. Nu am pâine doar trei cornuri. Muşc dintr-unul pe celelalte două le tai în jumătate pe lăţime şi încă odată pe lungime. Untul este destul de tare. Reuşesc să încropesc patru tartine. Franjurez caşcavalul mestecând într-una. Pun salamul şi ciugulesc şi eu o felie. Le aşez pe farfurie şi le acopăr cu un şerveţel. Ce bun mi se pare cornul. Mestec din ce în ce mai încet. Prin crăpătura uşii văd capătul bibliotecii. Ochii mi s-au oprit pe albumele turistice. Pe unul anume. Timişoara. Un fior mă scutură din cap până în picioare, ca un fulger nevăzut scurs în beton. “Dacă e adevărat ce se întâmplă la Timişoara?! Arestarea şi apoi eliberarea necondiţionată, dovedeşte că se întâmplă ceva!! Dar nimeni nu spune nimic precis, doar zvonuri ori de zvonuri suntem sătui!?”

   Pun farfuria pe măsuţa de lângă pat.  “Nu am să înţeleg niciodată de ce a fost nevoie ca oamenii să se împartă în categorii umane, altele decât rasele, de ce a fost nevoie de ierarhii de sânge?!" - una din teoriile care mă fascinase într-o vreme a fost cea a "sângelui albastru", pentru că există asemenea sânge. Este o grupă de sânge rară, doar câteva persoane în lume o au. Se spune că ei sunt adevăraţi urmaşi ai atlanţilor. Culoarea acestui sânge este foarte aproape de albastru, de unde i se trage şi numele.

   În urma cataclismului care a distrus Atlantida, continentele Mu şi Godwana, s-au salvat foare puţini oameni. Cei care au făcut-o erau purtătorii unei mari civilizatii, care devansa din punct de vedere tehnic şi al ştiinţei, nivelul popoarelor care trăiau pe celelalte continente, popoare care abia descopereau focul şi grafia. Noii veniţi au preluat rolul "eroului civilizator". Copiii rezultaţi în urma căsătoriilor cu femeile de aici, erau Însemnaţi. Multe dinastii şi Case Regale îşi afirmă o asemenea descendenţă legendară. Acest lucru îi face să fie deosebiţi de ceilalţi.

  Asta îmi aminteşte de momentul când am vrut să-mi cunosc rădăcinile pentru că vine o vreme când vrei aşa ceva. Toată lumea era convisă că dau la medicină dar la sfârşitul trimestrului întâi i-am spus maică-mii că dau la drept. Numai ce am văzut-o că se schimbă la faţă.

- De ce, până acuma îţi plăcea să fi medic?!

- Cred că este mult mai interesant să poţi apăra oamenii!?

   M-a privit un timp fără să spună nimic şi înainte să iasă din cameră mi-a spus că poate e mai bine să vorbesc cu tata.

- De ce?

- Pentru că el lucrează în sistem şi poate găsiţi o portiţă de comunicare.

   Seara taică-meu m-a convocat, sobru şi rece, în camera de lucru.

- Am auzit că nu vrei să mai dai la medicină!?

   Nu mi-a spus să iau loc, mă ţinea în picioare ca pe un copil de grădiniţă. Nonşalant m-am aşezat, pe braţul fotoliului, de altfel unicul din încăpere, cum aveam obiceiul când intram acolo.

- Ţi-am spus să te aşezi?

- Trebuia?

   A ridicat tonul cum rare ori făcea.

- Nu fi obraznică!!

- Nu înţeleg, de ce sunt obraznică?! - ca orice "rebel" mă-mbăţoşam teatral.

- Nu dai la medicină, profesori pentru drept nu-ţi plătim!

- Nici pentru medicină nu-mi plătiţi!

- La Drept sunt 22 pe loc, acolo se intră învăţând papagaliceşte!!

   Nu mă privea aşa cum o făcea când vorbeam despre lucruri serioase. Eram sigură că-mi ascunde ceva. Şi mi se părea ciudată reacţia lor la faptul că voiam să dau la Drept.          

- Da, asta vreau să fac!!

- Eşti sigură că nu este un capriciu?

- Mă cunoşti foarte bine...

- Tocmai de aia! - nu m-a lăsat să termin. Se aşezase la birou sprijinind-se cu amândouă mâinile de el de parcă pleda. Lipsea roba. - Nu te-ai întrebat de ce nu ţi-am spus niciodată nimic despre bunicii tăi, despre familiile noastre? De ce am adus-o pe Baba atunci când ai plâns că vrei şi tu o bunică? - abia atunci m-a privit în ochi. Avea privirea tristă şi irişii care îşi pierduseră lumina, erau aproape cenuşii.- Bunicii tăi au fost deţinuţi politici. Nu au să te accepte niciodată pentru că ai nevoie de un dosar curat, iar tu nu-l ai! Poate am făcut o prostie că nu ţiam vorbit mai de vreme de originile noastre, dar ne-am gândit, eu şi mama ta, să vă protejăm, pe tine şi pe Andrei.

   Ce-mi spunea se aduna la gura stomacului într-un nod dureros. Mi-era cald dar nu să mă sufoc. Nu aş spune că mă bucuram dar nici dezamăgită nu eram. Mi se întâmpla ceva ciudat, pentru prima oară puteam privi înapoi pentru că ştiam că nu sunt singură.

- Deţinuţi politici? - deodată am vrut să ştiu mai multe.

- Da. Tata, Dumnezeu să-l ierte, a fost preot, la fel ca bunicul şi străbunicul lui, fratele meu Vretos a fost notar. Au murit la Canal.

- Şi bunica?

- Era învăţătoare în sat!

- Ea...

- S-a stins ca o lumânare...Eu am crescut şi am ajuns ce am ajuns datorită bunăvoinţei unuia şi altuia. N-aş vrea să simţi vreodată ce înseamnă dispreţul sau să te umilească cineva!?

Bunicul din partea mamei a fost secretarul lui Argentoianu şi mai apoi al lui Titel Petrescu, iar bunica a murit când mama avea cinci ani.

- Aş vrea să ai încredere în mine şi să mă laşi să încerc, poate am noroc.

- La Drept nu poţi merge pe noroc!

- Lasă-mă să încerc!

   Toată seara am răsfoit cărţi până atunci interzise. Găseam lucruri care în cartea de Istorie nu erau. Chiar numele bunicului dinspre mamă. Mă încerca un sentiment de mândrie, aveam bunici şi un trecut, şi unul de revoltă, de ce trebuia să ne ascundem. Nici prin cap nu-mi trecea că peste exact zece ani mă voi angaja într-o mişcare socială şi că voi fi unul din anonimii deţinuţi politici din Romănia. Sunt sigură că cele aflate în seara aceea s-au numărat printre motivele care au stat la baza opţiunilor mele de mai târziu.

  Copilărie?! ... Inocenţă şi nedumerire. Privire rotundă căutând să pătrundă neînţelesul înţeles al celor mari. 

   Mi-e somn. Mi-e frig. Temperatura nu mă slăbeşte deloc. Îmi clănţăne dinţii. Aproape îi aud. Şi amintirile astea?! Unele sunt atât de pregnante încât nici nu cred că sunt amintiri că de fapt trăies ceea ce mi se părea o amintire. Mi se pare cu atât mai curios cu cât mă bântuie perioada adolescenţei. De ieri seară nu fac altceva decât să trăiesc din amintiri. Şi pânza asta care se încăpăţânează să-mi coboare pe sub pleoape?!

                                                                     

  Barna? Iată un om la care admir curajul de a face ceva ce altora le era frică. Are coloană vertebrală, deşi nu crezusem întotdeauna acest lucru despre el. M-a citit din prima clipă! De fapt, venise la mine gata informat. Un joc de-a şoarecele şi pisica, doar că pe atunci nu se ştia cine este şoarecele şi cine, pisica. Cu toate că trebuia să ştim! Poate că acesta a fost un semn a inocenţei noastre sau a noviciatului în materie de răzvrătire, nu putea fi totul perfect de la început. 

-          Credeţi în ceea ce facem? – m-a întrebat la un moment dat.

  Ridicasem din umeri cum am obiceiul atunci când nu vreau să spun ce-mi trece prin minte. Nu credeam că avem şanse reale de reuşită. Mă aruncasem în toată povestea din nevoia de a fi utilă. Mihnea făcea să dispară acest sentiment, mă simţeam folosită, voia să înfrângă în mine orice dorinţă de a face ceva în folosul altora dacă el nu putea să profite.

-          De ce nu?!

-          De ce nu? – arcuise sprâncenele cu un aer dezarmant.

-          Dacă sunt alături de dumneavoastră însemană că da.

-          Oare?!

   Simţisem cum îmi fuge pământul de sub picioare. Barna a vea darul să mă dezarmeze

atunci când mă aşteptam mai puţin. Semănă întrucâtva cu sentinţa. După ce m-au arestat încercam să găsesc un alt sens acelui “oare”, mai ales că nici acum nu sunt convinsă că a a vut încredere deplină în mine. De ce spun asta? Nu sunt sigură dacă am visat sau a fost realitate, tot ce ştiu este că în primele ore, imediat după arestare, reuşisem să aţipesc. Mi-era frig şi frică, în acelaşi timp, nimeni nu vorbise cu mine, mă băgaseră în biroul strâmt şi mă abandonaseră. Impresie, doar. Aşteptarea amplifica frica. Şi ei ştiau foarte bine acest lucru, doar erau maeştri ai genului. Senzaţia că cineva e în spatele meu m-a făcut să deschid ochii. Şerpi de gheaţă mi-alunecau pe şira spinării. Se-ncolăceau apoi în jurul gâtului aproape să mă sugrume. Mi-era frică şi să respir, dar-mi-te să mă mişc.

-          Rezistă! – şoapta mă trezise de-a binelea. Transpirasem instantaneu. Broboanele de

sudoare îşi croiau drum de la rădăcina părului spre frunte.

-          Să rezist?! – nu-mi recunoşteam vocea.

-          Trebuie să rezişti. – calmă  vocea misterioasă a avut darul să mă liniştească puţin.

-          Să rezist?- nu reuşeam să concentrez nimic din propriu-mi corp care să mă mobilizeze şi

mă smulgă din torpoarea care începea să mă înfăşoare. 

-          Te va ajuta cu ceva dacă vor fi arestaţi şi alţii?

-          Arestaţi?

-          Dacă vei vorbi, asta se va întâmpla.

-          Pe cine protejezi?

-          Pe tine!

-          Pe mine?

-          Da, de propria-ţi conştiinţă!

-          Conştiinţă? Ce legătură are cu...

-          Are, pentru că o grămadă de copii rămân fără tată.

-          Câtă grijă?!

-          Nu-ţi poţi permite să fii ironică. – şoapta nu mai avea nimic liniştitor. Doar un şuier care

tăia, metaforic vorbind, în carne vie.

-          Au intrat la fel de conştient ca şi mine în acest joc! Nu s-au gândit la acest lucru?

-          Dar ei nu sunt arestaţi!

-          Are vreo impoortanţă?

-          Da. Ei pot continua şi fără tine!

-          A, principiul dominoului!?

-          Ia-o şi aşa dacă vrei!?

-          Ciudat, trebuie să-mi apăr camarazii deşi am făcut-o tot timpul! Doar simplul fapt că te-ai

gândit că pot trăda, mă jigneşte! Care din noi e trădătorul?

   Am visat? A fost adevărat? Nu ştiu, dar acest dialogul bizar mi s-a întipărit în memorie. Trădare. Ciudat concept?! Trădarea în formă particulară stigmatizează persoana, dar trădarea colectivă înseamnă de cele mai multe ori istorie, un moment decisiv din istorie. Nedreaptă diferenţă!!

   Sting lumina în bucătărie şi trag uşa după mine. Dârdâi din toate încheieturile. Gripa va trece. "Un duş şi dispar. Sunt sigură că lucrurile se vor precipita!? Iar eu am chef să văd cum!?" - închid şi uşa la cameră şi pe cea de la baie. Dau drumul la apa caldă. Călâie. "Asta e?! Alţii n-o au nici pe asta?!" - îmi înfăşoar capul într-un turban ad-hoc şi dârdâind intru sub şuvoiul anemic. Mă spăl repede gândindu-mă cum era spălatul de dimineaţă în taberele de iarnă.

   În liceu, în fiecare vacanţă de iarnă, plecam în tabără. Dimineaţa ne scoteau afară. Făceam înviorarea în mijlocul naturii, chiar ne spălam cu zăpadă. Bineînţeles eu, ca să fiu mai cu moţ, trăgeam şi câte o tăvăleală. Până am reuşit să fac o pneumonie. Asta m-a lecuit şi de schi şi de săniuţă. Îmi place când ninge, dar să nu ating zăpada.

   Mă şterg energic şi apoi adun prosopul în jurul meu ca să pot urma lejer ritualul cosmetic. Mai întâi loţiunea revitalizantă. Masez uşor pielea. Fac bot observând cearcănele sidefii de sub ochi care prindeau deja o tentă violacee.

  Desfac prosopul din cap. Părul îmi cade, greu, pe umeri şi pe spate. Am un adevărat cult pentru părul îngrijit. În copilărie numai Baba avea voie să se atingă de părul meu. Ea mă pieptăna şi îl împletea. Prima oara m-am tuns la şaptesprezece ani. De atunci, nu îl purtam nici lung dar nici scurt. Nu-l purtam lung pentru că nu mai aveam timp să-l îngrijeasc cum aş fi vrut, nici scurt pentru că mi se părea că sunt confundată cu băieţii. Ştiu că am o fire bătăioasă, nu trebuie să o demonstrez şi prin tunsoare.

   Privindu-l, instantaneu, îmi amintesc că la carnavalurile şcolare nu imi plăcea să mă costumez decât în pisică. "Un animal fals, n-am să înţeleg niciodată, de ce neapărat în pisică?!" - îl perii, la început, uşor, apoi repede,  mă aplec în fataţă şi îl perii invers, în sus.

"Gata. Ajunge că m-am plictisit!"- îl strâng în coadă şi îl prinde cu agrafa de plastic închipuind doăa mâini cu degetele împletite. Îmbrac blugii. Bag tricoul în pantaloni şi trage peste cap pulovărul. Trebuie să-mi refac coafura. În două minute sunt gata. Ies în hol. "Ce naiba să iau pe mine, pare cald?!" - scot totuşi trocarul din piele care este îmblănit. "Numai Dumnezeu mă mai poate întoarce din drum!"

  Mai verific odată dacă am buletinul, bani - am cincizeci de lei dar pentru orice eventualitate ii iau şi pe cei de pe scrin, cheile de la maşină şi bonul de benzină, cadoul lui Andrei, el tot nu le folosea, primea benzina gratis de la UTC, batista - am trei- mai dau odată ochii prin holul strâmt şi ies.

    Sunt în holul blocului. Lista de cheltuieli este afişată. Răzleţ, apoi tot mai puternic, ca un vuiet, aud clar:

- Jos Ceauşescu!

- Fără violenţă!!

-  Jos Ceauşescu!

-  Fără provocări!! 

   Valul de oameni se revarsă pe bulevard şi porneşte către Piaţa Primăriei. Mişcarea şterge totul în cale asemeni unui tsunami. Unii privesc. Nu ştiu ce să facă.

-          Nu fiţi laşi, veniţi cu noi!

-          Ceauşescu pică!!

-          Veniţi cu noi!

  Cobor scările de la intrare, în salturi. Nu ai loc să arunci un ac. Întorc doar o clipă privirea, dar nu, a fost doar o impresie. Ceva coboară în mine. Tristeţe, dezamăgire, regret? Nu ştiu.  Sau poate câte puţin din fiecare. Mi se păruse că-l zăresc pe Călăreţul din Lună. Uit repede de el înconjurată din toate părţile de oameni. Curios, mă simt bine, extraordinar de bine. Clocotul, starea de frenezie a mulţimii dezlănţuite, mă aruncă într-un vârtej din care sunt conştientă că nu am cum să ies. Ori mă las purtată de el ori mă va strivi. Prefer prima variantă.