Efectul fluture 

      Deunăzi mi-a atras atenţia un reportaj transmis de unul din canalele naţionale TV. Un puşti de 11 ani dispăruse de acasă două săptămîni. Provenea dintr-o familie despărţită şi locuia cu mama şi cu bunica. Fusese găsit de familie la o sala de Internet. Cea fost mai şocant a fost faptul că timp de două săptămîni, puştiul nu făcuse altceva decît să joace acelaşi joc. Întrebată dacă a mai dispărut de acasă, mama băiatului a confirmat. Mai mult a spus că de multe ori ia ultimii bani din casă ca să meargă la Internet Cafe. La prima vedere pare că avem de a face cu tulburări de comportament. În parte sînt de acord cu diagnosticul, dar numai în parte. Pentru că reporterul care a făcut materialul a stat de vorbă şi cu directoarea şcolii unde învăţa puştiul. Aceasta a recunoscut că era un elev bun, peste medie, pasionat de calculatoare. Drept urmare va face tot posibilul să îl treacă la o clasă de informatică. Mai mult, s-au găsit şi nişte sponsori şi băiatul a primit un calculator.
      Un specialist de şcoală veche i-ar fi acuzat de inconştienţă, că tînărul a luat-o deja pe un drum greşit şi l-ar fi îmbuibat cu medicamente. Eu ca adept, al practicilor moderne şi a şcolii americane de psihologie, consider că s-a întîmplat un lucru firesc şi dacă mama băiatului nu va încerca să îl ducă la un psihiatru, ci la un psiholog, lucrurile vor intra pe făgaşul lor normal.
       Din păcate, cazul puştiului pe care l-am văzut la televizor, nu este singular. Sînt n cazuri doar în România ca să nu mai vorbesc de ce se întîmplă în lume. Copiii noştri au patima informaticii, doar că această patimă este o adevărată capcană. Calculatorul şi tehnologia X sînt un pericol, la fel de mare, ca şi terorismul, e drept, la o altă scară. Cum mai spuneam într-un articol anterior, s-a creat o adevărată sectă a informaticienilor, pe care am numit-o, eufemistic - Biserica Sfîntului Tub Catodic. Acest lucru se întîmpla în urmă cu un deceniu. Şi tot atunci mi-a venit în minte efectul fluture despre care citisem în adolescenţă. Oamenii de ştiinţă nu ştiu ce este efectul fluture. Iubitorii de SF însă, au aflat despre el din povestirile lui Ray Bradbury. În povestirea cu acelaşi nume, Bradbury explică simplu, ce este acest efect. Un fluture care bate din aripi într-un anume loc de pe glob, la Bucureşti să spunem, provoacă uragane de cealaltă parte a acestuia adică în Honolulu.
         De cîţiva ani, efectul fluture se manifestă şi în lumea reală. În urmă cu un sfert de veac, cînd Bill Gates revoluţiona lumea calculatoarelor, nimeni nu s-a gîndit ce furtună va stîrni. Şi cum se întîmplă cu orice uragan, după cum simţim chiar pe pielea noastră, efectele sale sînt devastatoare.

Un tîlc biblic 

       De ceva vreme mă bîntuie o întrebare pe cît de banală pentru unii, pe atît de complexă pentru alţii. De ce Dumnezeu i-a ales pe evrei să fie poporul său, de ce nu alt neam? Nu, El a decis ca poporul ales să fie copiii lui Israel. Există un tîlc biblic care de-a lungul vremii poate s-a pierdut sau poate nici nu a fost descoperit. Mi-am pus această întrebare după o discuţie cu scriitoarea Marilena Lică-Maşala, o discuţie în care încercam să ne redefinim poziţia de femei în raport cu bărbatul, într-o societate care se vrea dominată de bărbaţi şi care este dominată nu doar punct de vedere biologic ci la propriu, de femei.
     Mă gândeam, acum cîteva săptămâni, că va veni şi timpul să vorbim despre evrei. În primul rând, trebuie să remarc existenţa unei comunităţi evreieşti străns legată de biserică, aici la Piteşti. O comunitate mică dar puternică.
      Revenind la evrei, mă cutremur ce istorie cumplită a avut acest popor, cu cîtă cruzime şi sînge este însemnată ea. Şi nu pot să nu mă gîndesc, şi reflex dacă vreţi, că este vorba despre o pedeapsă divină, despre o karmă colectivă, o karmă care încearcă de mai bine de 14 ani şi poporul român.
     Sărbătoarea creştină a Paştelui rememorează anual sacrificiul esenţial. Dumnezeu şi-a dat Fiul morţii, pentru a ridica păcatele oamenilor. Din nefericire, tocmai el poporul ales l-a condamnat la moarte. Iar istoria demonstrează că au plătit şi plătesc chiar şi astăzi, tributul amar al sîngelui, pe care aceştia l-au invocat în momentul în care au dat sentinţa: “Sîngele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri să fie!”
      Nu ştiu să existe un popor mai chinuit ca acesta. Dar aşa chinuit, cu o istorie grea, poporul evreu îşi dă obolul umanităţii demonstrând de fiecare dată, dacă mai era nevoie, că el este poporul ales. Răspîndirea creştinismului, felul cum a fost preluat nu a făcut decît să sădească în sufletul celorlalte naţii ura împotriva lor. Regi şi prinţi i-au folosit ca apoi, răpindu-le averile, pămînturile şi chiar femeile, să-i prigonească cu o răzbunare furibundă, cruntă şi explicabilă doar prin ideea de ispăşire a păcatului osîndirii. Alungat de colo-colo, pribegi pe cele şapte continente, poporul evreu a trecut peste toate, ca şi cum o forţă nevăzută îi proteja. Să fi funcţionat Binecuvîntarea pe care Dumnezeu le-a dat-o în momentul cînd l-a ales? Pentru că Binecuvântarea are valenţe energetice şi protectoare dincolo de ispăşire, Binecuvântarea odată dată nu mai putea fi retrasă. Amintiţi-vă de Iacob şi Essau, unde se spune clar că Binecuvântarea odată dată nu mai poate fi retrasă.Şi cu toate acestea nu pot să nu mă întreb iar şi iar, de ce tocmai EI?

Adevărul lui Icar 

      Icar este considerat şi astăzi personajul mitologic cel mai nedereptăţit. De ce? Pentru că toată lumea s-a grăbit să îi impute că îmbătat de fericire căci aripile făcute de tatăl său, meşterul Dedal, îi dădeau puterea pe care nimeni nu o avea nici măcar legendarul Minos, regele locurilor. Dar oare acesta să fi fost adevărul lui Icar? Căci el, pentru noi, a rămas simbolul zborului neîmplinit.
       Icar, zburătorul enigmatic şi ghinionist era fiul lui Dedal, legendarul făuritor de maşinării şi vise de la curtea unui rege care a ştiut să profite de acest talent, MInos, nimeni altul decît fiul lui Zeus, tatăl zeilor. Ca să-l prindă în capcană, Minos l-a rugat pe Dedal să construiască Labirintul pentru a-şi ascunde monstruosul fiu, şi la propriu şi la figurat, o altă celebritate a antichităţii, pe Minotaur, copil născut din dragostea nefirească a soţiei sale, Pasife pentru un taur alb. De fapt, Pasife împlinea un vechi oracol. Acela care îi condamnase la dispariţie pe cei din neamul Atrizilor - Clitemnestra, Agamemnon, Electra, Oreste ş.a. Or Pasife era sora Clitemnestrei, ucigaşa adulterină.
      Minotaurul, bestia cu trup de om şi chip de taur, pe măsură ce creştea îşi dovedea natura animalică, ucigînd tot ce întîlnea în cale. Sătul de toate acestea, Minos cere construirea Labirintului, un alambicat sistem de coridoare, un loc din care Minotaurul să nu poată pleca. Minos, ca să potolească pofta de mîncare a Minotaurului, primea tributul de la statele vasale în...oameni. Aşa s-a nimerit ca în lotul primit de la ateninei să se numere şi fiul lui Aegeu, frumosul Tezeu. Iar Tezeu i-a venit de hac Minotaurului şi Labirintul a rămas pustiu. Asta pînă în clipa în care Minos l-a închis pe Dedal şi pe fiul său acolo.
        Cum mintea iscoditoare a lui Dedal nu putea fi îngrădită nici de spaţii şi nici de timp, a început să făurească fel de fel de obiecte pe care mîna artistului le însufleţea cum numai el ştia. Şi totul cu speranţa că într-o bună zi va evada. Aşa a construit aripile lui Icar, aripi din lemn pe care penajul era lipit cu ceară. Icar s-a avîntat dornic să reuşească experimentul, dar, după cum o spune şi legenda ghinionul l-a urmărit. Apropiindu-se prea mult de soare, ceara s-a topit şi el s-a prăbuşit în mare.
         Privind doar acest aspect nu cred că Icar a vrut doar să evadeze. Cu mintea, evada în fiecare clipă. Mai de grabă Icar a vrut să ne demonstreze adevărul despre noi: atunci cînd nu ne putem atinge un scop devenim jalnici, cînd nu putem fructifica ceva devenim fiare. Şi pînă la urmă în fiecare zace un Minotaur capabil să evadeze cînd ne aşteptăm mai puţin. Icar conştientizaze firea umană egalînd prin aceasta geniul tatălui său. Şi a mai demonstrat că atunci cînd zeii îţi sînt potrivnici nu îţi iese nimic, indiferent cît ai fi de dotat. 

Căpitanu’ 

       E trecut de miezul nopţii şi continui să stau cu paharul de vin în faţă. După-amiază încheiasem un dosar urât. Un omor printre oamenii străzii. Am aprins o lumânare şi mi-am turnat un pahar de vin. Ciudat este că în asemenea momente îţi aminteşti lucruri pe care le credeai de mult uitate. Aşa mi-a revenit în minte figura Căpitanului. 

       Ofiţer de carieră, îşi pierduse minţile în urma unui accident de maşină. Într-o bună zi soţia nu l-a mai primit în casă şi de atunci umbla hai-hui, dispărea cu zilele, iar pentru noi, pentru copii, era un fel de bau-bau cu care ne speriau părinţii. Iar noi când îşi făcea apariţia începeam să strigăm şi să aruncăm în el cu tot ce ne pica în mână. El ne privea şi când nu mai aveam cu ce să aruncăm în el, începea să râdă cu gura ştirbă, uşor, mai tare, tot mai tare, până ajungea un hohot lugubru ca apoi, să devină serios şi să ne arunce o privire ce băga spaima în noi şi ne împrăştiam care-ncotro ţipând cât ne ţinea gura.
       Se aciuase în beciurile fostului hotel Horvath, transformat după naţionalizare în bloc de locuinţe, purtând mereu aceeaşi haină neagră care odată fusese pardesiu şi o capelă militară, tot neagră, cu cozoroc, ca cele purtate de militarii germani în timpul celui de-al doilea război. Locuiam într-o curte imensă, vecină cu remiza de tramvaie, nu mai puţin de optzeci de familii şi o liotă de copii. Cât era ziulica de mare transformam curtea într-un adevărat câmp de luptă. Iar eu, fiica singurului miliţian chiriaş în blocul cu pricina, eram bătăuşul numărul unu. Tocmai le trăsesem o papară unora din curtea vecină care veneau în curtea noastră să fure nuci, aveam câţiva nuci uriaşi în curtea din spatele blocului, când o mână uriaşă mi s-a proptit pe umăr.
- De ce îi baţi, eşti fetiţă, nu-ţi stă bine să loveşti un băiat!? – vocea blândă contrasta cu apăsarea care-mi încleştase umărul. Întorc capul şi cât pe ce să leşin, dar aşa cum fac copiii uneori, m-am pomenit răspunzându-i politicos:
- Pentru că ne fură nucile.
- Sunt ale tale?
- Nu, ale noastre! Baba face cozonac cu nucă şi le dă la toţi copiii!
- O să-mi dai şi mie?
- Da!
    Şi m-am ţinut de cuvânt. Baba a făcut cozonacul într-o zi de vineri. Am dosit felia în sân şi am fugit în beci.
- Căpitane!!...Căpitane!!!
     Nu mi-a răspuns dar ştiam că este acolo, îl văzusem când a intrat. Dormea pe nişte paie acoperite cu cartoane. I-am pus felia de cozonac la cap şi-am fugit la joacă.
     Într-un an, mergeam deja la şcoală pentru că eram în vacanţă, ne-am pomenit în curte cu puhoi de miliţieni şi căruţa mortuară. Vestea s-a răspândit ca fulgerul. Căpitanu’ murise. Fusese snopit în bătaie şi murise de pe urma loviturilor primite.
     Ştiu doar că urmaseră câteva zile în care joaca parcă nu a mai avut acelaşi farmec de altă dată şi multă vreme am continuat să aşteptăm ca din beci, să apară un bărbat impunător, murdar şi nebărbierit, jerpelit, care răspundea numai atunci când era strigat Căpitanu’.
     

Iertarea 

     Eleonora Pătraşcu a fost unul din vlăstarele vechii familii severinene Pătraşcu. Fusese otrăvită de strănepoţi pentru avere. Nu murise. Avea 92 de ani. Un dosar care mi-a lăsat un gust amar şi m-a făcut să mă aplec mai atent asupra ideii de viaţă în general, şi de moarte, în particular, ba chiar a declanşat o acută criză de personalitate, de revoltă împotriva tuturor şi cu regretul că nu o puteam face şi împotriva celor care aveau să vină. 

      Femeie singură, neputincioasă şi bogată, atât cât permitea societatea românească postbelică să fie, nu se grăbea să moară şi trăia printre amintiri conectată la un trecut fabulos. Reuşisem, în mare, să-i reconstitui traiectoria dintre secole. O peveste cu iz, nu de mucegai, ci, de parfum, un parfum greu, de epocă, inconfundabil. 

     Copilărie şi tinereţe tumultuoasă, pline de promisiuni. Căsătoria, la 19 ani, cu Alecu Craioveanu - Pătraşcu, bărbat de os domnesc, avocat cu o solidă reputaţie şi mai în vârstă cu 27 de ani decât ea, a aruncat-o brusc într-o realitate nebănuită, atroce şi senzuală în acealaşi timp, cu tentaţii şi respingeri, cu oameni care ştiau să iubească cu aceeaşi intensitate cu care urau. 

     Ciudăţeniile noului mariaj aveau să iasă repede la iveală. Alecu iubea Întunericul, pe ea, însă, noaptea şi misterul o speriau, motiv pentru care, seară de seară, ieşea cu Tante Madeleine, mătuşa care îl crescuse pe Alecu, pe terasa "Jardin d'argent", odată pentru că era de bon ton, o modă, iar a doua, pentru că aşa se cădea pentru o familie care se respectă. Era un mod de a-ţi etala averea şi poziţia socială. 

       Tante Madeleine era cea mai dragă amintire. Optezecişidoi de ani, dar cu alura unei femei de şaizeci şi cu minte prea limpede pentru vârsta declarată. Pentru cei mai mulţi, Tante Madeleine era o trăznită fără leac, rămasă văduvă de timpuriu. Nu avusese copii, în schimb crescuse câţiva nepoţi. Ajunşi la casele lor nepoţii o uitau. Firesc pentru natura umană. Nu acelaşi lucru se putea spune despre Alecu. Reapăruse, de astă dată în viaţa proaspătului cuplu, pe la jumătatea lunii de miere. Căutau o casă unde să locuiască peste an, până se termina a lor. Generoasă, Tante Madeleine le-a pus casa ei la dispoziţie. 

- Pentru mine e oricum prea mare!! 

      Optimismul ei molipsitor şi tonifiant lăsa impresia că întâmplarea fusese pusă la cale pentru un scop care scăpa celor 19 ani cât avea tânăra doamnă Pătraşcu. Atât Alecu, cât şi Tante Eleonora îşi făcuseră un porte-emploie din a vorbi despre meritele Antigonei. 

     Ceea ce pentru unii era un supliciu pe Eleonora o lăsa indiferentă sau o provoca. Urmărea atentă polemica dintre nepot şi mătuşă şi se surprindea admirând logica fără cusur a bătrânei, ca să încheie prin a se lăsa prinsă în jocul lor. 

   Povestea cu plăcere şi cu tristeţe, în acelaşi timp. 

- Trebuie să vă odihniţi, cu un gest reflex i-am atins mâna. Pielea pergamentoasă era caldă şi moale. Nu ştiu de ce privirea tulbure mă strepezea provocând printre amintirile mele adevărate furtuni.

- Vreau să-ţi povestesc! - Eleonora mă fixa cu ochii albaştrii, surprinzători de senini pentru vârsta biologică şi în care viaţa părea că arde. De fiecare dată când începea să vorbească, ochii recăpătau ceva din timpurile trecute, un amestec de inocenţă, bucurie şi tinereţe. - Poate n-o să mai am ocazia. 

      Stăteam pe marginea patului, în rezerva albă, îngrozitor de impersonală. Mă ţinea de mână. Atingerea tremurândă provoaca milă dar şi furie împotriva celor care o aduseseră în starea accea. Ca o străfulgerare, porneam alături de ea în călătoria imaginară. 

-  Antigona a fost condamnată la moarte pentru că a avut curajul să înfrunte un despot! - Alecu comentează cu gesturi largi. 

- A fost lapidată! - Eleonora îşi lustruieşte unghiile. 

- S-a ridicat peste condiţia ei de femeie desupra epocii...a intrat in legendă! - Alecu pare să nu o fi auzit. 

- A fost lapidată! - repetă Eleonora, privindu-şi unghiile. 

- A fost executată! 

- A fost lapidată, adică omorâtă cu pietre! – ridică o clipă ochii la el cu un aer candid ca imediat apoi să revină la unghii. 

- A fost executată! - abia acum Alecu realiezează că cea care vorbeşte este Eleonora. 

- Pentru că şi-a îngropat fraţii, a fost lapidată! – accentuează aceasta cu un zâmbet parşiv. 

- Da'de unde ştii tu?- nu este mirat. Dimpotrivă simte chiar plăcere la ideea că de-acum poate să-şi continue pledoaria pro-Antigona, nu doar cu mătuşa sa. 

- Profesorul de greacă ne-a vorbit despre Antigona! – cu un gest larg îşi aranjează faldul rochiei. - La pension! – abandonează indiferentă pila de unghii, pe cristalul măsuţei. 

- În virtutea unui păcat de neiertat în faţa zeilor, Creon instaurează în ceea ce a mai rămas din familia lui Oedip, teroarea, în adevăratul sens al cuvântului... 

- I-a asmuţit pe Eteocle şi pe Polinice, unul împotriva celuilalt. – nu-l lasă să termine. - Antigona ştia acest lucru. Şi mai ştia şi că tatăl lor, adică Oedip, îi blestemase să-şi împartă averea cu fierul. – ultimul cuvânt pare să fie punctul unei discuţii care mai avea puţin şi aluneca în absurd. 

      Alecu părea vrăjit de elocinţa soţiei sale. Nu avea cum să ştie că Eleonora, bântuind prin casa uriaşă, intrase şi în bibliotecă. Răvăşise hârtiile de pe birou şi găsise câteva file scrise de mână, în care Alecu compilase, din scriitorii greci şi latini, o grămadă de idei despre păcat. Al Antigonei. Le citise şi hotărâse să-i joace o farsă soţului ei. Cu cele scrise şi cu ce mai găsise în cărţi şi-a alcătuit pledoaria. 

- Draga mea, dar mă uimeşti!? 

- Vrei să continui?- îi era indiferent dacă voia sau nu. Oricum umbra Antigonei se insinuase între ei încă din primele clipe ale căsătoriei. 

- Sigur, sigur...Alecu s-a oprit în faţa bufetierului să-şi toarne un deget de coniac. - Vrei şi tu?- îi arată paharul pe care tocmai îl umpluse. 

- Nu, mulţumesc, deci să continui?! Bine! Creon i-a învrăjbit pe fii lui Oedip din teamă că-şi va pierde tronul pe care abia urcase şi pe care şi-l dorise la fel de mult! - 

- Cuvântul unei femei conta atât de puţin pe atunci!? - murmură Alecu, cu regret. 

- Dragii mei, au fost şi excepţii! - intervenise Tante Madeleine. Abia atunci au descoperit-o în fotoliul imens din piele de Cordoba care aproape că o înghiţise. Zâmbea bine dispusă. 

- Care? 

- Aspasia! 

- Aspasia? – încruntat, Alecu întinde paharul. 

- Exact, ea a fost o excepţie! – confirmă şi Eleonora bucuroasă să-şi etaleze proaspetele cunoştinţe într-ale istoriei antice. 

- Am spus altceva?! - Eleonora ridică o clipă privirea mustăcind. Alecu plimbă privirea de la una la cealaltă cu aerul dumirit că cele două femei s-au unit împotriva lui. 

- Dar faptul că Antigona a avut curajul să se împotrivească sistemului pentru că în fond, asta a făcut, nu vă spune nimic? 

“Eşti îndrăgostit până peste urechi de Antigona ta, când naiba ai să vezi că este doar o poveste?!” - Eleonora se întinde, pisicindu-se. Uită câteva clipe de insipidul de Alecu, apoi şi-acoperă ochii cu palmele. Printre degetele răsfirate vede bucăţi din Alecu. Le mişcă. Alecu pare să-şi descopere noi faţete. "Dragul meu, ţi-a priit călătoria în Turcia?!" - îl vedea şi bun şi rău şi naiv şi copil. Mişcă degetele mai întâi încet, pe urmă mai repede, tot mai repede. Obrazul lui Alecu se descompune şi se recompune într-o succesiune fulgerătoare de atitudini. Descoperise jocul acesta stând pe terasa unei cofetării dintr-un cartier pitoresc al Istambulului în aşteptarea unui pepene la ghiaţă. 

- Te joci?! - Alecu îi prinde mâinile deasupra încheieturilor şi le trage în jos. – îşi fixează ochii albaştrii, sfidător, într-ai lui şi imediat s-au subţiat cu un surâs dulce. 

- Nu, dragul meu, dar m-am săturat de Antigona, vreau o poveste hazlie, nu-mi pasă de Antigona, nu vezi?! - îşi desprinde mâinile din strânsoare una câte una. – Lasă-mă cu Antigona ta, nu e a noastră, n-ai înţeles încă? 

- Mă întreb dacă ai fost vreodată atentă!? 

    Eleonora se ridică în picioare. Înălţimea lui de acolo de unde stătea ea îi părea grotescă. 

- Şi de ce să fi fost, mă rog frumos?! - întreabă tărăgănat, ştia că nu-i plac asemenea atitudini dar şi ea se săturase de Antigona. - Repeţi povestea asta de câteva luni, ca un papagal, zău aşa, altceva nu mai ştii? - îşi freacă nasul vu cârfurile degetelor. Pe faţă nu i se citea nimic, doar în ochi îi juca o luminţă veselă. 

     Alecu a dat plictisit din umeri. 

- Tu vrei să vezi curajul Antigonei, aia e! 

- Nu vrei să încetezi odată? - era mai de grabă iritată decât furioasă. 

- Draga mea, nu vezi că problemele dezbătute la acea vreme sunt oarecum asemănătoare cu cele de azi?! 

     Eleonora mijeşte ochii. 

- Toată stima că ai ajuns la această concluzie! - aproape şopteşte, pe un ton ce se vrea matern şi scoate o ţigare din casetă din lemn de trandafir. Fusese adusă din Kashmir de Iancu, soţul mătuşii Madeleine. 

     Dă drumul capacului şi acesta cade cu un pocnet sec. Îi plăcea pocnitura. Semăna cu pocnetul dopurilor de la sticlele de şampanie. Ridică repede capacul şi îl mmai lasă odată să cadă. 

- Te rog! - Alecu îi prinde braţul, deasupra cotului pe când se pregătea să repete figura. 

- Ce? 

- Nu mai eşti copil! - se aude Tante Madeleine. 

"A, Tante Madeleine şi-a terminat siesta!" - prezenţa mătuşii semăna cu cea a obiectelor care o înconjurau- lampadarele, lustrele grele, micile statuiete antice, patefonul şi gramofonul. 

    Tante Madeleine iese la rampă. Cu ţigaretul lung, din chihlimbar şi fildeş, într-o mână. Chipul de-o frumuseţe angelică este înconjurat de părul argintiu, frezat rondele. Prefera această coafură pentru că îi amintea de tinereţea petrecută în cea mai mare parte pe riviera franceză. În urechi bălăngăneau uriaşii cercei de Kuss, stropiţi din belşug cu brilliante, darul de nuntă din partea familiei Craioveanu- Baldovinescu. Eleonora se miră cum de nu îi rup urechile. Bătrâna doamnă, îmbrăcase pentru acea după-amiază o rochie neagră, din mătase, cu cocori aurii şi argintii. 

- Marie!!...Marie!!! 

     Avea un dar înnăscut de a boteza pe toată lumea. Rar întâlnise omul al cărui nume să îi convină. Zicea că numele unui om este purtător de semnificaţii mistice, ascunse, care conferea posesorului un soi de autoimunitate. Pentru a desconspira aceste adevăruri nu trebuia decât să-ţi priveşti atent interlocutorul. Întrebase cum o cheamă pe Marie, în realitate. 

- Ioana. 

- Şi de ce Marie? 

- Marie, după cum spune şi George Sand, îţi dă imaginea a ceea ce înseamnă divinitate şi credinţă. 

     A distrat-o teribil explicaţia. Într-adevăr, Ioana, fată în casă de la unseprezce ani, era de o credinţă vecină cu bigotismul. 

    Marie-Ioana apare cu tava pe care trona o cupă de şampanie plină. 

- Ma tante, şampanie la ora asta? - "Clar, bătrâna a luat-o razna!?"-excentricităţile mătuşii făceau deliciul cercurilor simandicoase ale urbei. 

    Tante Madeleine zâmbeşte larg. Zâmbetul se transformă repede într-un râs cu sughiţuri. Trage cu ochiul complice la Marie-Ioana, ia cupa cu o mişcare graţioasă. Îl trece pe sub nas, adulmecăndu-l, după care îl dă peste cap. 

- Îmi dă o stare, aşaaaa, de zbor! - graseiază dulce şi pune cupa înapoi pe tavă. 

- E, şi acum, ce facem copii, vreau să spun, în seara asta!? 

- Am de lucru! – Alecu bate, defensiv, în retragere. Eleonora îl priveşte surprinsă dar nu spune nimic. 

- Nu cu tine am vorbit! - i-o retează nepoliticos. - Spune fetiţo, vrei să mergem la ceai la Baldovineşti sau la Tretiakovi? Ori la concert, în seara asta se cântă Lalo, tot avem rezervări! - dă cu ochii de Marie-Ioana care înţepenise în stânga ei, cu tava în braţe. - Merci, draga mea, eşti liberă! - abia acum Marie-Ioana se retrage. 

- Cine cântă? 

- Un francez, da's ă nu mă întrebi cum îl cheamă că n-am reţinut! 

- Hai să găsim ceva nou, Tante Madeleine! - Eleonora îi aruncă o privire umedă, de căprioară. 

- Anume? 

- Să mergem la Casino! - pomenise de Casino pentru că era singurul loc evitat de familia Craioveanu. Nimeni nu ia explicat de ce. Nici nu întrebase. 

- La Casino? - Alecu, plimbă privirea tulburată de la soţia sa la mătuşa lui. Este livid. 

      Tante Madeleine devine serioasă. 

- Sigur, ce e Alecule, te deranjează că mergem la Casino? - şi-a înfipt privirea în nepotul ei, cu un aer bănuitor. - Tu nu eşti nici neghiobul de taică-tău şi nici fluşturatecul de Iancu, ar trebui să pricepi că deşi porţi numele de Craioveanu, nu ai moştenit nimic din relele neamului ăluia, băiete! Tu ai crescut altfel! Din cauza viţiului fetiţo, s-a întors la Eleonora, Iancu al meu şi-a jucat într-o oră averea pe urmă şi-a tras un glonte în cap! Alecu e băiat bun, draga mea, foarte bun, doar că uneori trebuie strunit şi tu va trebui să înveţi să-l struneşti, eu n-am să trăiesc o veşnicie! Numai aşa are să-ţi rămână casa-casă şi bărbatul-bărbat!.Bietul Iancu, avea un suflet de aur, nu ştiu cum de-a pus mâna pe cărţi?! Să-l fi văzut pe Iancu Craioveanu pledând!? era o plăcere!?...Şi taică-său la fel! Când am rămas singură, mamă-sa se chinuia să-l nască! - împunge cu bărbia în direcţia lui Alecu. - Nu l-a iubit niciodată! Atunci mi-am zis că el va fi altfel decât bărbaţii din neamul Craiovenilor!! 

     Cu coada ochiului, Eleonora îşi urmăreşte soţul. Îl vede încruntat, ochii, maţi de furie, se aburiseră de tot. Era prima oară când îl vedea aşa. Tante Madeleine continuă: 

- Am spus că voi avea grijă de el şi am avut, nu-mi pare rău, un copil foarte bun, numai că...- se apleacă spre Eleonora şi continuă pe un ton confidenţial. - Mi-e teamă! Nu ştiu de ce, dar mi-e frică..uite, ceva, aici, îşi duce mâna la piept, îmi spune că trebuie să veghez. 

    Nu s-au mai dus niciunde în seara aceea. Mărturisirea bătrânei stârnise frica în sufletul ei. 

Fraţii Iancu şi Mihai Craioveanu şi-au pus capăt zilelor, în aceeaşi noapte caldă de toamnă. Atât le mai rămăsese după ce viciul le-a consumat averea. 

    Tante Madeleine murise fără să ştie că şi Alecu mergea pe drumul tatălui şi a unchiului său. Pierduse cea mai mare parte a averii la cărţi. Dar nu şi-a tras un glonte în cap cum au făcut tatăl şi unchiul său, ci plecase. În Africa, izbucnise războiul cu burii. Şi nu s-a mai întors. 

     Eleonora a rămas să-l crească singură pe Iancu al lor, fericită totuşi că reuşise să schimbe ceva din blestemul Craiovenilor. Transformase ura în dragoste, ceea ce Tante Madeleine nu reuşise. 

- Învaţă să ierţi, draga mea, eu i-am iertat pe copiii ăştia, nevoile i-au împins să-mi vrea moartea!?- murmurase Eleonora, luîndu-mi mâna în semn că încheiase tragica spovedanie. Din păcate legea nu i-a iertat. Cei doi strănepoţi au fost condamnaţi pentru tentativă de omor. 

     Las ziarul din mână. Pe Eleonora n-am mai văzut-o din ziua aceea. Scăpase ca prin urechile acului de otrava rudelor ca să moară în patul ei la 96 de ani. Culmea ironiei, ferparul era semnat cu numele celor doi strănepoţi criminali. 

Visul lui João Pinto 

Seara coborâse obosită deasupra suburbiilor sărace Acarajo şi Nirhua din Sao Paulo. De la ferestruica lui, João Pinto, fiul pantofarului Atillio Teixeira Pinto, priveşte oceanul. În fiecare seară avea altă culoare şi i se părea cel mai frumos lucru văzut vreodată. Briza adia uşor, răvăşindu-i ciuful ca smoala. Atunci avea impresia că oceanul îl mângâia de-adevăratelea şi simţea că îi vine să plângă de fericire. Murmurul neobosit al apei îl făcea să uite de toate.
- João , vino la masă!...João!! – vocea mamei lui semăna cu cicadele despre care îi
povestea Ilirio, ajutorul tatălui său. Ilirio vorbea despre un ţinut fabulos, în mijlocul căruia se găsea un palat de cleştar, cu străzile pavate cu aur şi turnurile de veghe care clipeau din miile de nestemate de pe acoperişuri, cu pomi a căror roade erau diamantele şi argintul.
- Această ţară există, João ! – încheia convins Ilirio.
- Unde? – curiozitatea care-i încingea fantezia îl făcea să viseze cu ochii deschişi.
- În Sergipe sau poate în Piaui, nu ştiu, departe, undeva în nord!
- Şi nu a auzit nimeni de ea? – ochii copilului se rotunjeau în semn de întrebare, miraţi.
- Da’ câţi n-au căutat-o!
- Şi cum se numeşte Ilirio, ţara asta cum se cheamă? – João devenea serios şi atent.
- El Dorado!
- El Dorado?! Ciudat nume pentru o ţară!?
- Mda, ciudat într-adevăr, înseamnă Ţinutul Aurului...În pădurile de diamant trăiesc cicade de aur, păsări al căror cântec îi amăgesc pe căutători, îi fac să uite de unde vin şi îi transformă în statui de diamant. Niciunul nu s-a mai întors înapoi dintre cei care s-au aventurat spre El Dorado.
- Şi atunci de unde ştim că există?
- Ştim. – înclina capul Ilirio, în semn că ştie ce spune.
Ilirio nu-i mai împuia capul cu prostii! – intervenţia lui Atillio Teixeira venea să pună capăt poveştilor despre El Dorado.
- João , ai auzit? Vino la masă!!
- Am auzit, am auzit...- murmură João potrivind cureaua care îl ţinea în scaunul cu rotile, după care împinge uşor roţile şi porneşte să alunce. - Găsesc eu Tărâmul Aurului şi atunci n-o să mai depind de nimeni...o să am picioare şi ,,,nu o să mai depind de nimeni. Am să mănânc la McDonald’s şi am să dorm pe plajă, nici un pat nu e mai bun decât nisipul fierbinte!...O să-mi construiesc o colibă la Golful Nimfei şi n-o să mai am nevoie de nimeni. În casa asta nici măcar nu se poate visa în linişte".- bombăne tot drumul până la bucătărie. Impropriu spus bucătărie pentru că masa lor era sub cerul liber.
De la vecinii de peste drum răzbăteau acordurile unei samba îndrăcite care se amalgama cu vocile oamenilor. João aruncă o privire dispreţuitoare spre gărduleţul de verdeaţă.
- Iar are musafiri Gonçalves Praxu!?- dă din cap a lehamite.
- Şi crezi că nu pot mânca dacă Gonçalves Praxu are musafiri? – Atillio Pinto îşi taxează dur fiul, pentreu obrăznicie.- De câte ori v-am spus să nu vă vedeţi de treaba voastră şi să nu vă intereseze ce fac alţii?
- Dar n-auzi ce nebunie e acolo!- smuceşte capul în direcţia casei lui Gonçalves Praxu.
- Băiete, dacă nu ai chef de mâncare, treci la culcare! – îl expediază enervat tatăl său.
- Atillio!? – doña Mariãha încearcă să-şi îmbuneze soţul.
- Nici un Atillio, să treacă la culcare, să-şi vadă de ale lui nu de-ale altuia ! Hai, la culcare João !!
João lasă lingura pe masă, oricum era sătul de câtă tapioca mânca toată ziua, îşi pune în mişcare căruciorul, nu înainte de a mai arunca o privire ucigătoare spre casa lui Gonçalves Praxu.
- Atillio!? – doña Marinha insistă pe acelaşi ton proteguitor.
- Ce vrei, trebuie să înveţe să se poarte, doar n-om avea grijă de el toată viaţa, ce dacă el
olog, va trebui să-şi poarte singur de grijă!
- Atillio!! – vocea ascuţită donei Mariãha este sugrumată de indignare. – Nu el, tu eşti de
vină că a ajuns aşa, ce ai făcut ca să-l aperi??
- Bine, bine, eu sunt de vină...
- Ştii numai să strigi la el...- restul frazei dispare, acoperită de vuietul oceanului care se pregătea de reflux. “Olog? Lasă că vedem noi cine e olog până la urmă!? O să vedeţi voi că am să merg, numai să găsesc drumul către Ţinutul Aurului, o să vedeţi voi!!” – duritatea vorbelor sapă adânc în sufletul lui João care de atâta durere nici măcar nu are putere să plângă.

De mai bine de o jumătate de oră, João Pinto răscoleşte rafturile bibliotecii Şcolii de Cartier, urmărit de privirile curioase ale bibliotecarei de serviciu, doña Luz. João este atât de concentrat încât nici dacă ar vrea nu ar ştii să-i spună ce caută, dar răsfoieşte cu înverşunare filele cărţilor. Dâre aurii de sudoare alunecă pe pielea de culoarea ciocolatei, privirile parcă i-au luat foc, iar degetele firave continuă să scormonească printre filele cărţilor.
Sătulă să tot vadă cum se chinuie, doña Luz se apropie. Părul creţ, odată negru, este de-acum cenuşiu iar obrazul dolofan, înfăşurat într-o peliculă de sudoare. Încă de la 9 dimineaţă erau peste 28 de grade.
- João , vrei să te ajut?
Tresare şi ridică privirea surprins.
- Găsesc eu, doña Luz! – revine la raftul cu cărţi şi reia căutarea. Este atâta energie în braţele firave încât femeia se întreabă la un moment dat dacă nu cumva João este mai puternic decât mulţi alţii. Şi la propriu şi la figurat. Bătea până nu de mult maidanul sau juca fotbal cât era ziulica de mare pe plajă cu băieţii din cartier. S-a dus cu taică-său la piaţă să cumpere fructe şi au nimerit într-un schimb de focuri, frecvente între găştile de cartier. Inconştient, tatăl lui în loc să-l apere, l-a tras în faţa sa asemeni unui scut. Glonţul a străpuns corpul copilului de zece ani şi s-a oprit în coloană.
Surprinzător i s-a părut, cu câtă seninătate îşi acceptase infirmitatea şi deşi medicii spuneau că nu va mai merge niciodată el era convins că într-o zi o va face. Se schimbase şi Atillio Pinto. Îmbătrânise deodată. Părul negru era aproape alb, uitase să mai fie acel macho de cartier cu care se obişnuiseră femeile, nu-l mai interesa cum se îmbracă, nu mai întorcea capul după femei, uitase de complimente, nu se mai oprea în piaţă să joace bile, şi ce devenise un chin pentru doña Marinha, Atillio Pinto se apucase de băut. “Chiar dacă lumea a uitat, nu-l iartă conştiinţa!?”- doña Luz nu ştie ce să facă, João era un copil la fel ca ceilalţi, doar ghinionul îl făcuse deosebit. Marea problemă era ca societatea să nu facă din această tragedie un handicap adevărat.
- Totuşi poate vrei să te ajut!- bibliotecara insistă cu un aer bonom, ceva între bunăvoinţă şi veselie perpetuă.
João se încruntă câteva clipe şi pune cartea pe care tocmai o răsfoia, înapoi pe raft.
- Vreau să găsesc Tărâmul Aurului!
Zâmbetul doñei Luz se transformă într-o expresie de mirare.
- Tărâmul Aurului?? Hmm...Vino! - îi face semn să o urmeze. Roţile căruciorului scârţâie
pe podeaua lustruită şi mâncată de vreme.
Doña Luz se aşează la birouaşul ei şi-şi încrucişează braţele deasupra tăbliei.
- Şi cum crezi că ai să găseşti Tărâmul Aurului?
- Nu ştiu, de aia am venit la bibliotecă! – se scarpină după ceafă indecis.
- Crezi că o vei găsi aici? – femeia îi potriveşte cu grijă brăţările colorate de la încheieturile
mâinilor. João ridică din umeri:
- Illirio mi-a povestit că de demult oamenii porneau către Tărâmul Aurului şi nu se mai
întorceau.
- Şi ce legătură ai tu cu Tărâmul Aurului? -
- Am să-l găsesc!
Doña Luz clatină capul cu neîncredere.
- Ce e în mintea ta João ? Dacă ai fi fost atent la orele de istorie, ai fi aflat că El Dorado
nu există, este doar o legendă...
- Nu-i adevărat, doña Luz, există, Illirio mi-a spus că există!
- Ţi-a spus o poveste ca să se scape de tine!!
- Nu-i adevărat, există!! Şi eu am să-l găsesc!! –întoarce cu gesturi smucite căruciorul şi
porneşte grăbit spre ieşire fără alte cuvinte.
Doña Luz oftează nemulţumită. “Hehei, băiete, băiete, ce ciudată va fi lumea pentru tine?!” – gândeşte cu părere de rău privind în urma lui. Nu apucă să vadă lacrimile care curg pe obrajii copilului. “Am să-l găsesc, am să-l găsesc!!”- urlă João , în el, cu furie. - “Am să-l găsesc şi voi fi bogat!! Voi putea merge!!”

João reuşeşte cu greu să treacă roţile căruciorului peste pragul atelierului tatălui său. Tremură, iar degetele i s-au albit de puterea cu care strângea cauciucurile aproape roase. Iar atunci când reuşeşte să treacă obstacolul se îndreaptă spre bancul de lucru al lui Illirio.
- Există Tărâmul Aurului sau nu? – tonul marţial cu care îl apostrofează îl face pe Illirio să
scape ciocanul din mână.
- Mai încet, mai încet, că-mi rup degetele!! – se apleacă, ridică ciocanul şi-l pune pe banc.
- Există sau nu, răspunde-mi? – João îşi apropie şi mai mult scaunul de al lui Illirio.
Neîncrederea şi furia mocnesc în ochii de culoarea boabei de cafea arsă.
- Ce vrei tu? – tânăul devine serios, scrutând faţa copilului cu atenţie.
- Tărâmul Aurului există sau nu? – João s-a mai înmuiat. Îl ajută să potrivească în menghină cauciucul din care trebuie să decupeze flecul unui toc.
Illirio începe să râdă, scutură capul amuzat, îşi freacă bine palmele şi începe să taie materiarul după forma dorită repede, cu dexteritate. Potriveşte flecul pe tocul sandalei şi cu o mişcare scurtă înfige cuiul, fixându-l.
- Şi de ce n-ar exista, mă rog frumos?! – mai bate unul şi încă unul, apoi aruncă sandaua în
lada cu reparaţii aproape plină, semn că avusese spor la lucru în ziua aceea.
- M-ai minţit, nu? – João nu mai este furios. Doar fruntea i s-a netezit şi un văl de tristeţe
coboară ca o pâclă în ochii până cu câteva clipe în urmă, strălucitori.
- Şi poveştile au un dram de adevăr! – Illirio devine şi el serios. – Ţinutul Aurului există
însă, de asta sunt sigur! – adaugă pe un ton jos, conspirativ. Nu de alta dar în atelier îşi face apariţia Atillio Pinto.
- Gata cu orele pe ziua de azi? – trece pe lângă João fără să-l privească deşi întrebarea îi
este adresată.
- N-am avut ore, am fost la bibliotecă.
- Ce să faci acolo, să-ţi piezi timpul? – deşi interogaţia nu are nimic rău în ea, inima lui João se face cât un purice. “Iar a băut!? Eu nu-l condamn, de ce se condamnă singur?!”
- Nu, să citesc...- răspunde cu jumătate de voce.
- Sigur n-ai întins-o iar de la şcoală? – îşi ia locul alături de Illirio, căutând pe bacheta din
dreapta sa, unde altă grămadă de sandale aştepta să fie reparată.
- Nuuu...

- Trage!! Acum!!
Încordare. Transpiraţie. Efort. Respiraţii sacadate. Şi atenţie. Foarte mare atenţie. João Pinto, în scaunul lui cu rotile, apără poarta Verzilor. Nu se aude decât o bufnitură scurtă, mingea lobată trece cu boltă pe deasupra capetelor transpirate ca o dâră neagră pe obrazul orbitor al soarelui.
Sebastiao Vaz şi Pero da Rocha, închid ochii şi strâng degetele încrucişate la piept. Fernan, fundaşul Negrilor are un şut fantastic. Joacă şi în echipa şcolii. Fundaş. Antrenorul spune că are viitorul asigurat. Mingea lovită de el zbugheşte ca o ghiulea. Foarte sigur pe sine, nici măcar nu mai priveşte unde ajunge aceasta. E sigur că João n-o va putea opri.
Nici nu apucă să se aplece după sticla cu apă, aude doar răcnetele şi chiuiturile jucătorilor. Este convins că sunt coechipierii săi. Întoarce capul ca să-şi savureze victoria numai că...răsturnat pe o parte, strngând mingea la piept, João râde. Prietenii lui, Sebastiao Vaz şi Pero da Rocha, sar tot într-un picior.
- Nu-mi vine să cred!? – se holbează la João ca la a opta minune a lumii.
Puţini se puteau lăuda că au apărat un şut al lui Fernan Gonçalvo Praxu. Iar acum printre aceştia se numără şi João. Da, pe vremea când mergea era un foarte bun portar, antrenorul îşi pusese mari speranţe în el, dar...Remarcase doar cum lumea din jurul lui João se schimba, iar el continua să rămână acelaşi. Încetul cu încetul l-au izolat, l-au ignorat privindu-l cu milă sau cu dispreţ, João însă nu s-a supărat. Continua să zâmbească şi să vină la şcoală, să fie acelaşi elev şturlubatic şi năstruşnic. Nu odată s-a întrebat dacă nu cumva João joacă teatru numai ca să le demonstreze că este mai tare ca ei. I se părea imposibil să nu reacţionezi atunci când eşti provocat. João râdea şi le întorcea spatele. Odată le-a spus:
- Ce aveţi? Eu sunt invalidul, nu voi! Dar pe mine nu mă interesează ce cred alţii, ştiu că
într-o bună zi voi merge din nou!
- N-ai să mai mergi! – sărise Jose Joachim cu gura. Pumnul bine centrat a lui Sebastiao Vaz
la pus la podea. Credea că se va încinge o păruială în toată regula. N-a fost aşa. Jose-Joachim s-a ridicat şi s-a oprit în faţa lui Sebastiao. Se priveau în ochi:
- Ştii foarte bine că nu are să mai meargă vreodată, de ce îl minţiţi? – şi conflictul s-a încheiat între pereţii clasei.
Şi se mai întâmplase ceva. Performanţele şcolare a lui João s-au îmbunătăţit simţitor. De unde era elevul mediu, ajunsese printre primii trei din clasă. Dar până şi această poziţie dădea loc la invidii. Pe la colţuri, unii şuşoteau că profesorii îi dau note mari din milă. Nici acest lucru nu l-a deranjat pe João. Îşi vedea liniştit de ale lui. Dovedea o tărie care intimida dar îl făcea şi de admirat în acelaşi timp. Cam asta simţea şi Fernan faţă de el.
- Şi mai spui că ologu’ nu-i bun?! – Jose Joachim vine lângă el.
- Cel mai bun de pe plaja asta! – îl deranja apelativul “ologu’” – Şi nu-i mai spune ologu’, are un nume!!
Jose Joachim bate în retragere.
- Glumeam!
- Cu aşa ceva nu se glumeşte!
Jose Joachim nu ştie ce să facă numai să-i reintre în graţiile idolului său.
- Ar trebui să-i provocăm pe cei din Tajia, să facem o echipă comună...da’ să se pună şi un premiu...- aud schârţâitul nisipului şi se întorc. João, cu mingea în braţe ajunge la ei. Fernan îl priveşte fix apoi începe să râdă.
- Ce e?
- Ar trebui să vezi cum arăţi!!...Aduceţi-i o oglindă! – strigă spre pâlcul care a uitat deja de golul apărat de João, a scos, nu ştie de unde, o altă minge şi o aleargă într-un norişor de nisip. Nu se grăbeşte nimeni să aducă oglinda. João îşi şterge transpiraţia cu dosul braţului. Simte nisipul care amestecat cu transpiraţie i s-a lipit de piele.
- Arăţi ca o mască de carnaval. Partea pe care ai alunecat este nisip, cealaltă curată, contrastul este atât de ciudat încât nu poţi să nu răzi.- până la găsirea unei oglinzi, Fernan dă lămuririle de cuviiţă.
- Este a mea, nu?
- Ce?
João îi întinde mingea. Nouă. Din piele. Minge adevărată de fotbal. Fernan plimbă câteva
clipe privirea de la minge la chipul asudat, plămădit pe jumătate cu nisip, al lui João şi îi împinge mingea, înapoi, în poală.
- Deci, e a mea?!
Fernan lasă sticla cu apă jos.
- Ai câştigat-o!!- zâmbeşte larg. – Mă bucur că sunt prieten cu cel mai bun portar de pe plaja Nimfei!!
João freamătă. Nimeni nu l-a mai numit prieten de când cu accidentul.
- Ai să vezi Fernan, într-o zi voi fi un fotbalist adevărat! – ochii îi strălucesc de bucurie .
- Iar eu, doctorul care să te facă să mergi din nou!! – îşi strâng mâinile ca doi oameni de
afaceri adevăraţi.

Părintele Vincente da Silva tocmai terminase slujba. Aşează cu pioşenie sfintele taine pe tava de argint şi le acoperă. Pune linguriţa alături, şi rămâne cu ochii la sfintele cuminecături. În ultima vreme rămân tot mai multe. “Nu mai cred oamenii în Dumnezeu!”- gândeşte cu tristeţe, acoperindu-le şi pe ele. “Nimic nu poate salva sufletele bolnave decât puterea lui Dumnezeu sau poate este şi necredinţa voia Domnului, ca să-mi încerce tăria!?” – dă cu ochii de João, care în căruciorul lui. stătea în faţa stranei Fecioarei.
Priveşte minute în şir copilul care cu mâinile împreunate şi cu ochii închişi se ruga. Avea faţa aureolată de concentrare. “Ce ciudate sunt căile Domnului!? Pe copilul acesta nenorocirea nu l-a clintit din credinţa lui.?!” – buzele copilului se mişcă. “Şi uite tentaţia cum mă face să trag cu urechea!” – se apropie uşor de João .
- Ştiu că într-o zi voi merge Sfântă Fecioară şi-ţi mulţumesc pentru această speranţă! – João deschide ochii şi-şi face cruce.
-  Bună ziua, João ! – părintele da Silva este lângă el.
-  Bună ziua, părinte! – chipul brun se luminează odată cu apariţia zâmbetului larg.
-  Nu te-am văzut la slujbă, acum ai venit?
-  Nu, eram în spate, stăteam de vorbă cu Dumnezeu.
Părintele da Silva surâde.
-  Şi ce-ţi spunea Dumnezeu, João ?
-  Să nu disper! – sinceritatea copilului era dezarmantă.
Preotul îşi pune palma mare pe creştetul cârlionţat. Este un gest menit să suplinească o
discuţie ajunsă pentru el, în impas.
-  L-ai înnvinuit pe Dumnezeu pentru ceea ce ţi s-a întâmplat?
-  Niciodată. – João este serios. Ochii negrii s-au adunat într-un uriaş semn de mirare.
-  Atunci de ce eşti disperat?
-  Nu sunt, părinte da Silva. Şi Sfânta Fecioară, de acolo ştie că nu mint!
- Te văd tulburat João, s-a întâmplat ceva?
João se foieşte nehotărât în scaunul lui.
-  Părinte, spune-mi există Ţinutul Aurului?
Vincente da Silva rămâne mut. Numai la o asemenea întrebare nu se aştepta.
-  Ţinutul Auru...a, El Dorado, mda, este o legendă deja. Vezi tu, eu cred că acest Ţinut există în fiecare de noi depinde dacă găsim drumul spre el sau nu. Pe de altă parte, este un ţinut imaginar care a fost suportul creării istoriei noastre, pentru că dacă portughezii, englezii sau olandezii şi francezii nu s-ar fi repezit asupra acestor pământuri, nici Brazilia nu ar fi fost astăzi un stat! Şi cu cât scormoneau mai mult după bogăţii, pentru că europenii aveau o fantezie debordantă, cu atât Brazilia prindea contur. Era ca oceanul de largă. Poate că Ţinutul Aurului există cu adevărat, poate că într-o zi va fi descoperit, dar până atunci el rămâne o legendă, João !
-  Eu am să-l găsesc părinte!

-  Ce s-a întâmplat? – dona Marinha încremeneşte în pragul casei şi-şi duce speriată mâinile
la gură. Azillio Teixeira Pinto păleşte şi el şi se ridică în picioare.
Poliţiştii se dau deoparte şi printre ei se strecoară căruciorul lui Joao. E gol. Dona Marinha simte că o lasă picioarele şi se aşează pe scaunul de lângă uşă.
-   E al băiatului dumneavoastră?
Atillio nu are glas. Confirmă doar din cap. Schimbul de priviri dintre poliţişti vine să confirme ceva grav.
-  Băiatul meu...Joao...
 -  iniştiţi-vă, băiatul este bine...l-am găsit adormit dincolo de plaja Nimfei...Este în maşină!
Din câţiva paşi Atillio ajunge lângă jeep-ul poliţiei. Joao doarme pe bancheta din spate.
- Am găsit astea căzute lângă cărucior. – unul din poliţişti aduce ruxacul de şcoală şi o...hartă. Cred că se pregătea pentru o călătorie lungă.
Atillio ia harta cu mâinile tremurânde.
-  ..nda.... e copil, visează mult...fantezia, ştiţi cum e!? De când cu...-arată căruciorul – Joao
nu mai vrea decât să găsească Ţinutul Aurului! E convins că bogăţiile de acolo ne vor ajuta să găsim un doctor care să-l opereze şi...va merge din nou...dar el...nu va mai merge niciodată. – tremurând ridică în braţe trupul copilului adormit. Joao îngaimă ceva prin somn şi-şi lipeşte capul de pieptul tatălui său. Atillio îl leagănă uşor, murmurând: - Eu trebuia să fiu în locul tău...Eu...

Noaptea de smoală clipoceşte în luminile oraşului de dincolo de Golful Nimfei. O armonie de culori, ca jocurile de artificii, se vălătuceşte peste zbuciumul apei. Oceanul îşi leagănă nostalgiile şi vuietul valurilor sale este un cântec. João Pinto a adormit în căruciorul său cu rotile, privindu-l. Doarme şi peste chipul său alunecă visul. Se învârte după mingea pe care tocmai a lovit-o cu capul şi-i priveşte zborul înalt. Ca un condor, mingea planează şi intră pe poarta Palatului de Cleştar, iar el aleargă, aleargă, aleargă pe aleea de aur mărginită de copaci din aur şi diamante în care cântă cicade de aur...

Olinto, Minas Gerais, 02.03.2002 

Est in nomine Dei

     Porţile imense se închid cu un hîrşîit greoi. Patru oameni le împing pentru ca alţi doi să poată pune zăvorul. Le urmărea mişcările clătinînd capul în semn de mulţumire. Mai trecuse o zi.
Închide ochii şi cîteva clipe respiră adînc. În sfîrşit liniştea după care tînjise peste zi. De acum putea gîndi în singurătatea pe care şi-a ales-o drept tovarăş atunci cînd familia i-a cerut să se retragă aici. Dincolo de zidurile preoţiei, nu avea viitor. Pentru el continuitatea se oprise o dată cu naşterea fratelui său mai mare.
     Întotdeauna l-a iubit pe Dumnezeu. Nu a resimţit ca pe o nedreptate obligaţia de se retrage din lume. Ideea de sacru trezea în el dorinţa de a atinge perfecţiunea întru Iisus, fiul Lui. În miez de noapte percepea divinitatea ca pe o rupere dincolo de aparenţă, o rupere care se regăsea în realitatea existenţei sale. „Eretic!”, ar fi fost declarat imediat dacă s-ar fi aflat ce gîndeşte. Numai că el nu-şi deschidea sufletul decît în faţa lui Dumnezeu. Între el şi Creator năştea intimitatea, nu canonic, înţeleasă şi acceptată ca atare, ci acea conversaţie, mediată de gînd şi de suflet.

     Din afară, Catedrala rămase înfricoşătoare şi neclintită, în măreţia ei cenuşie. Demonii de piatră, acei gurgui aduşi din Francia, goneau umbra oricărui vizitator care s-ar fi aventurat pe timp de noapte la porţile sale. Acolo, în singurătatea pietrei din care fusese durată, catedrala era ideea materializată întru veşnicie.
     Construcţia ei durase aproape două veacuri. Mereu se întîmplase cîte ceva. Puneau o grindă, izbucnea o molimă. Ridicau un perete, pornea un război. Terminau un turn, nu mai erau bani. Cînd au pus piatra de altar, episcopul locului care trebuia să dea binecuvîntarea, se înrolase sub steagurile lui Plantagenetului, supranumit de Europa apuseană şi „Inimă de leu” şi plecase cu cruciaţii.
     Piatra de fundaţie fusese adusă din munţii învecinaţi. Coloanele au venit pe apele Rhonului şi apoi ale Rhinului iar vitraliile făcuseră cîteva săptămîni pe drum, de la atelierele lui Pietro Palusaio di Angeli, meşterul sticlar din Murano, pînă aici. Cu zidăria a fost ceva mai uşor pentru că au folosit localnicii drept mînă de lucru.
     Blocurile imense de piatră erau dislocate din ruinele aflate la marginea tîrgului. Incinta acestora amintea de o construcţie uriaşă ridicată cine ştie cînd. Locul fusese curăţat şi începuse căratul pietrei cînd, într-o zi lucrătorii au dat peste un spaţiu adîncit, împodobit cu plăci de faianţă azurie şi aurie. Nimeni nu a ştiut să spună ce este acel loc. Arhitectul episcopal însă a recunoscut în ea, un bazin. Fascinat de culoarea faianţei, a poruncit lucrătorilor să degajeze locul. Pe măsură ce pămîntul era scos, se dezvelea o lume care nu avea nici o legătură cu canoanele vremii. Frumseţea culorilor, linia suplă şi armonioasă a desenelor, descătuşarea de orice interdicţie, dar, mai ales viaţa şi energia pe care o degajau aceste modele, îl lăsa cu gura căscată. Asta pînă într-o zi cînd, nerăbdător, coborîse chiar el alături de muncitori.
      Din mîlul aproape pietrificat răsărise o mînă. Părea aur. Curioşi şi entuziasmaţi au muncit aproape o zi ca să vadă despre ce era vorba. O statuie de un stat de om. Ridicată în picioare însă a smuls mai întîi strigăte de uimire, urmate rapid de cele de indignare. Muncitorii se retrăseseră un pas înapoi făcîndu-şi cruce. Un ţap cu trăsături omeneşti cînta la nai.
- Diavolul! ... Satana!! – strigătelor de uimire, le-a urmat cealaltă reacţie firească, au rupt-o la fugă.
- Ignoranţi. - murmurase arhitectul episcopal ascunzîndu-şi un zîmbet. – Este istoria noastră.
       Lucrătorii alergaseră într-un suflet la episcop. La auzul veştii, acesta se făcuse foc şi pară, aruncînd cu anatema în stînga şi în dreapta. Venise apoi la locul faptei. Dînd cu ochii de statuie amuţise. Cîteva clipe. Apoi a dat ordin să fie distrusă. Au vrut să o spargă dar nu au reuşit. Au dus-o topit. Nimic. Atunci au înfăşurat-o în pînză de in şi au dus-o în subteranele viitoarei biserici, nu înainte de a face cîteva slujbe de alungare a celui rău și purificare a locului.
      Oamenii vorbeau pe la colţuri că locul era bîntuit. Cu mulţi ani în urmă, acolo fusese un sat de leproşi. Trăiau retraşi în mijlocul pădurii şi cultivau bucata de pămînt din spatele cocioabelor. Pînă cînd stăpînul locurilor a dat peste ei. I-a trecut prin tăişul sabiei şi a dat foc cătunului. La scurt timp au început că circule tot felul de zvonuri, cum că locul ar fi bîntuit. Zvonul se tranformase în legendă cîteva luni mai tărziu cînd cel care distrusese satul de leproşi, dispăruse în timpul unei partide de vînătoare. L-au căutat zile la rînd. Nici urmă de el. Parcă îl îngiţise pămîntul. Cînd a căzut prima zăpadă a fost găsit mort pe locul unde fusese satul de leproşi. Nu a fost găsită nici o explicaţie în ce priveşte cauza morţii sau de ce a fost găsit într-un loc care în momentul dispariţiei sale fusese cercetat de soldaţi palmă cu palmă. Oricine rămînea peste noapte în pădure era găsit a doua zi mort. Fără urme de violenţă. Doar cu chipul schimonosit de spaimă.
       Ciuma colcăia în apropiere. În ţinuturile învecinate făcuse ravagii. Iarna o ţinea deocamdată în frîu. Ştia că nu pentru multă vreme. Vitele ajunseseră piele şi os. Nimeni nu îndrăznea să plece să cumpere hrană pentru animale. Cei care au plecat nu s-au mai întors.
       Mîngîindu-şi barba sură s-a îndreptat spre chilia sa, cu paşi tîrşîiţi, ducînd cu el opaiţul a cărui flacără abia de pîlpia împroşcînd cu fum totul în jur. „Ah, trebuie să cumpărăm ulei de măsline...din Bizanţ, e cel mai bun!” – socotea catedrala propria sa casă, doar pentru el ca şi pentru mulți alţii, biserica era casă în sensul cel mai profund.
      În catedrală se lăsase liniştea. Noaptea dilatase spaţiul şi îl rarefiase. Linişte. Privirea i-a fost atrasă de lumina din scolarium.
      Coboară încet treptele şi se opreşte cu ochii mijiţi, la tînărul aplecat deasupra tablatorumului. Îşi lăsa greutatea din ce în ce mai des, de pe un picior pe celălalt. Îl dureau. Toată ziua trudise la paginile cu pildele Mîntuitorului.
- Mergi de te culcă, Magnus!
       Magnus, aplecat asupra foii fine din piele de căprioară, retuşa meticulos unul  din desene. O hieroglifă numai de el ştiută. Ghirlande împletite, rafinat înflorate, împodobeau majuscula frazei elegant caligrafiate.
- Încă puţin, Pater! – vocea de tenor, uşor alterată de trecerea de la adolescenţă la vigoarea tinereţii, a însoţit privirea obosită. Prin acest gest, Magnus se supunea celui care i-a fost şi mamă şi tată de cînd se ştia.
- Şi mîine este o zi, copile!
- Slava lui Dumnezeu mi-e călăuză, Pater!
- Dumnezeu te-a ales să-i bucuri casa şi să-i cinsteşti slava, nu să arzi ca o flacără!
- O, Pater, mîna Lui îmi este călăuză şi mă apără.
- Gîndeşte-te ce ai să faci cînd nu o să mai ai ce arde, copile!?
- Slava Lui mă va lumina! – exaltarea din privirea tînărului a făcut să i se strîngă o clipă inima.         Fără să vrea în minte şi-a făcut loc un cuvînt: intoleranță. Conciliul aprobase ca pentru aflarea adevărului, biserica să fie intolerantă și să folosească drept armă tortura. Era singurul cuvînt cu care putea asocia privirea lui Magnus în acel moment.
- Bine, Magnus, bine. Pacea fie cu tine, fiul meu!
- Şi cu tine, Pater.
       Urmărit de privirea grămăticului a intrat în chilie. Nu a pus zăvorul imediat. Îl preocupa presimţirea care o avea în apropierea lui Magnus. Rămas înţepenit în spatele uşii nu se putea elibera de privirea acestuia. Nu avea nimic omenesc, nu era privirea întru slava Domnului ci semnul Întunericului.
       Îl creştea de la cîteva luni. I-a fost adus într-o dimineaţă rece, de început de an, înfăşurat într-o blană de lup. Era clar că nu fusese dorit. Probabil vreun soldat, în trecere spre Ierusalim, abuzase de vreo fată de prin părţile locului. Nu ar fi fost pentru prima oară cînd s-ar fi întîmplat aşa. Ciudăţenia era că Magnus fusese abandonat în Pădurea Leproşilor şi după cît fusese de flămînd, stătuse acolo cel puţin două zile. Gîndise că era un semn, mai ales dacă mama avusese intenţii criminale dar nu a fost în stare să-şi ducă hotărîrea la împlinire şi l-a abandonat acolo.
     Hăitaşii margraafului l-au adus la catedrală. A primit copilul ca pe un dar de la Dumnezeu. L-a botezat Magnus, nu pentru că aşa se numea el, ci din convingerea că micuţul se va bucura de protecţie divină, atîta timp cît suprvieţuise în Pădurea Leproşilor şi s-a ocupat personal de educaţia lui.
      Magnus a fost un copil blînd, dar învăţa destul de greu. În schimb era muncitor şi sîrguincios, calităţi care s-au nimerit să fie semne bune.
- Crezi în ea? – îi arăta crucea din lemn de pe peretele din spatelel lui.
- Da. – Magnus pleca ochii cu pioşenie.
- Să nu crezi!! – vocea i se amplifica pe desupra lor, în înălţimea preventoriului. – Este doar o bucată de lemn! Domnul nostru Iisus, doar în El credem, Magnus! Şi în puterea lui Dumnezeu! – accentua ultima parte a frazei.
- Da, padre.
- Nu mie trebuie să mi-o confirmi, ci Lui!
       De cînd era de o şchioapă, Magnus s-a arătat atras de arta caligrafiei pe care o practicau călugării secretari, aleşi să păstreze și să arhiveze astfel evenimentele epocii, să scrie Istoria momentului dar mai ales, să ilustreze Cuvîntul Mîntuitorului. Fără să i se impună, Magnus alesese cinul canonicilor, convins că prin scris putea fi alături de Dumnezeu. Cu eforturi înzecite şi cu încăpăţînare, Magnus a ajuns ce şi-a dorit, adică grămătic la rîndul său.
       Catedrala este mîndră în muţenia şi măreţia ei. Turnurile înalte, cu ascuţişul acoperişului înfipt în smoala nopții părea să împungă Cerul ca o implorare. Iar de acolo, de sus, Dumnezeu pusese veghetori. Pentru că orice urgie care se abătea asupra ei nu reuşea să clintească nimic din ea. Catedrala rezista atacurilor. Pe ici, pe colo, se vedea cum o catapultă încercase să muşte din peretele exterior. Smoala se scursese însă neputincioasă de parcă întunecimea culorii o atrăgea în adîncurile pămîntului. Altă dată au vrut să îi spulbere porţile. Berbecii au lovit trei zile fără încetare, dar parcă loveau în piatră. Lemnul de Egipt, îmbibat cu răşini şi căptuşit cu plăci de fier se transformase în piatră. Au încercat să sape şanţuri, să încerce să pătrundă pe dedesubt. Nici nu ajunsese groapa la o jumătate de stat de om, că apa începuse să mustească. Pămîntul se încleiase, devenise păstos, şi o adevărată capcană pentru cel care încerca să se aventureze să sape în continuare. Au lăsat gropile neacoperite şi cu timpul acestea se umpluseră cu apă. Încetul cu încetul, nivelul a crescut şi au trebuit să dureze şi un podeţ, tot din piatră, care să lege Catedrala cu lumea de afară. Sătenii începuseră să brodeze şi în jurul ei legenda. Erau prea multe semne...
      

      Noapte curgea neliniştită însă pe după culmile munţilor din apropiere. Gerul îşi arăta colţii. Cerul spuzit de stele încremenise şi el parcă în frigul care cuprinsese totul în jur. Doar urletul lupilor spărgeau tăcerea dar nu pentru mult timp.
      Oftează. Se zgribulește în rasa aspră pe care o simţea ca pe un foc viu. Rănile de la ultima flagelare nu erau închise. Spatele sîngera încă. Vedea asta în fiecare noapte cînd o scotea. Rasa purta urmele credinţei sale.
      Maargraful era un om bun. Mergea la război doar dacă era nevoie. Nu îi plăcea violenţa iar oamenii îl iubeau. Le dăduse câte o bucată de pământ din averile sale ca să poată trăi, le asculta păsul şi îi îndruma cu blîndeţe şi cu înţelepciune.
      Un singur lucru nu reușise. Să îşi înfrângă partea omenească. Mîndria şi orgoliul. Plecase la război şi îşi lăsase soţia şi copiii în grija fratelui său. În timpul care lipsise, fratele i-a pîngărit casa. A vrut să-şi repudieze soţia, la întoarcere, dar a aflat că, de fapt, fusese siluită. Nu a mai avut puterea să o renege. În schimb nu s-a mai putut apropia de ea. Iar soţia s-a stins încet, acceptînd că ceea ce i se întîmplase nu era altceva decît o încercare de la Dumnezeu.
      Maargraful a jelit-o după obicei şi odată ce cripta familiei a fost sigilată a pornit în căutarea altei soţii. În două rînduri a încercat să se apropie de altă femeie şi tot de atîtea ori a trebuit să dea înapoi. Nu putea să facă nimic. Apropiaţii au încercat să îl ajute, dar nimeni şi nimic nu putea lecui rana din sufletul său.
      Şi-a acceptat soarta şi a decis sa-şi crească fiul şi să aibă grijă de oameni. El nu exista. Viaţa lui devenise o trecere dinspre Ieri spre Azi. Îşi iertase fratele, dar nu se putea ierta pe el. Poate într-o bună zi avea să afle şi alte răspunsuri decît cele pe care le ştia.
      Puse opaiţul pe colţul mesei, fericit că următoarele ceasuri le va petrece în tovărăşia gîndurilor sale. Nu îi era somn. Dormea aşa, la vreo două ceasuri, către ziuă şi îi ajungea pentru odihnă.
      Avea de ales între a citi epistole, a recita în gînd un imn Fecioarei sau Sfîntului Spirit ori a scrie. S-a decis că cel mai cuminte lucru ar fi să scrie. Gîndurile şi evenimentele trebuiau să fie corecte şi la timp consemnate. Era singurul ţinut în care ciuma nu făcuse victime. Alt semn că Dumnezeu nu uitase de ei. Peste ani toate acestea vor fi istorie. Frigul transformase chilia într-o peşteră. Dar nu-i păsa.
      Cu vîrful degetelor curăţă feştila opaiţului. Licărul flăcării creşte pentru foarte scurt timp în intensitate. Aburii care îi ies din gură cînd respiră o fac să tremure. Privirea îi fuge la maldărul de paie de pe patul din scînduri. Se rărise. Rezervele deveniseră hrană pentru dobitoace de mult timp.
        Vocea străjerului anunţă miezul nopţii. Liniştea se trezea la viaţă. Oamenii se ferecau în case. Teama faţă de Întuneric, şi la propriu şi la figurat, străbătuse timpul. Noaptea se asimila acestei frici colective. Inconştiente. Noaptea devenea pentru foarte mulţi o tortură. Pelerinii evitau să vorbească despre noapte. Se putea citi în această abstinenţă, groaza. Noaptea misterului. Necuratul se strecura în existenţele tuturor şi îşi făcea de cap. Imperiul lui, spun scrierile sfinte, se trezea la viaţă doar noaptea. Nu o dată a vrut să întrebe dacă au stat vreodată treji noaptea, dacă au avut curiozitatea să plece la drum noaptea sau pur şi simplu să asculte noaptea.
     Acum, iată, se adăuga fricii de nopte şi tortura. Îi venea greu să creadă că aceasta slujeşte Domnului. De ce să chinui în numele lui Dumnezeu atîta timp cît El şi-a trimis Fiul să izbăvească Omul? Şi pe urmă tortura nu se limita la chin, cei mai mulţi mureau. Se murea în numele religiei cu trupul mutilat de cele mai atroce torturi – tras pe roată, pe butoaie, smulgerea unghiilor, jugul, pîlnia, inelul, bîgatul în seu clocotit. De ce teroarea în sprijinul Credinţei? De ce afirmarea credinţei prin Durere? Numai pentru că Iisus sfîrşise în chinuri, pe cruce? Chinul lui a fost pentru izbăvirea tuturor. Unde greşea, de ce cercul logic se închidea pe Izbăvire şi nu pe tortură?
        Abia acum vede epistola nedesfăcută din faţa lui. Pecetea mare, grea şi roşie, ca un fier înroşit care se înfigea în ochi, îl face să se cutremure. Sparge sigiliul cu mişcări egale.
       Est in nomine Dei... - surîde. „Trebuia să se întîmple şi asta!”- gîndeşte, mişcîndu-se greoi spre ochiul de geam. Se face în numele Domnului!
        Oblonul din lemn nu lăsa să pătrundă nimic din afară. Doar vîntul îl mai zgîlţîia, fără însă să aibă vreo putere asupra lui. Sau poate tocmai faptul că nu-l putea muta din loc, îl înfuria şi mai tare. Pentru că izbea asemeni unui berbec menit să dărîme porţile unei cetăţi.
        Îi trebuie ceva efort ca să împingă zăvorul şi să deschidă fereastrstra. Frigul îl izbeşte din plin. În cîteva clipe barba, umezită de aburii respiraţiei, devine sloi. Rămîne cîteva clipe nemişcat, lăsînd gerul să îi devoreze faţa. Respiră adînc şi revine la scaun cu paşi tîrşăiţi. Dă cu privirea un ocol cămăruţei. Nu are nimic din fastul uneia în care ar trebui să locuiască părintele stareţ. „Poate de aceea....” – brusc regretă acest gînd. Peste el se revarsă un altul, mult mai plin de sensuri. Vorbele Apostolului în drumul său către Roma...”Merg acolo unde trebuie să ajung şi să se întîmple ceea ce a fost scris.”
      Pe uşă, aninat într-un cui, biciuşca cu şapte fire din piele terminate cu bumbi de plubi, cu care se flagela în timpul rugăciunilor de noapte. Se îndreaptă de spate fără grabă. Ar putea fugi, dar nu a fugit niciodată din faţa pericolelelor. Le făcuse faţă mai bine de jumătate de veac. Aşa că va rămîne să îi aştepte.
      În noapte nu se auzea decât biciul care muşca sfidător din OM.

2 februarie 

Anno domini 2005 

01:10 am