De vorbă cu Îngerul

     Vi se întâmplă vreodată să vă pomeniţi vorbind cu dvs dar ca şi cum ar fi o altă persoană? Psihiatrii ar spune că este vorba despre un caz de personalitate multiplă. Şi totuşi ştiţi că sunteţi în deplinătatea facultăţilor mintale, ştiţi că sunteţi conştient şi totuşi cineva parcă v-ar spune ce să faceţi ca şi cum o fiinţă nevăzută v-ar şopti peste umăr: întoarce-te, ai greşit drumul! 
     În viaţă ni se întîmplă să greşim de multe ori drumul cu ştiinţă sau fără ştiinţă şi v-o spune un om care ştie ce înseamnă să fii şi foarte sus dar să fi şi foarte jos. Normal ar fisă ne întrebăm: unde am greşit? Din păcate trebuie să retrăim iar şi iar o serie de experinţe ca să înţelegem că pe lângă viaţă nu trebuie să trecem ci să o trăim. Cam asta îmi şoptea Îngerul meu de pe umărul stâng: întoarce-te!!
      Este extraordinar să fi Cineva, lumea să apeleze la tine ca la un Vindecător dar ce ne facem când nu ştim să ne vindecăm pe noi înşine? Atunci când eşti pe un drum pe care și-ar dori și alții să fie dar care nu fac nimic pentru a ajunge acolo, pritenii nu înţeleg pentru ce te chinui să străbaţi un drum de care nu te leagă nimic, dar nici o clipă nu-şi pun întrebarea ce simţi tu străbătând acel drum, aparent părăsit, uneori desfundat, care nu trece prin nici o locaţie decât prin a conștiinței tale.
       Am avut norocul să mă simt aleasă, am avut şansa de a demonstra că pot fi acolo unde foarte puţini ajung, dar credeţi-mă nu este nici o fericire. De acolo de sus panorama propriei vieţi este cenuşie şi adesea păleşte în comparaţie cu a celorlalţi deşi eşti adulat, deşi lumea îşi închipuie că eşti o minune, deşi locul unde ai ajuns este disputat de orgolii şi de pseudo-ştiutori. Pe urmă, am remarcat că prea mulţi voiau să scotocească în sufletul meu pentru a găsi ceva întunecat cu care să-mi sfarâme şi ultima fărâmă de demnitate pentru că acolo unde ajunsesem eu, ideea de omenie era atât de mică încât îţi trebuia o viaţă ca să o găseşti, asta dacă o mai găseşti, dacă nu cumva banul a şters orice urmă care ar conduce spre drumul înapoi. Alergam de colo colo, ca pe o pistă de încercări, de multe ori mi-am spus că viaţa este o cursă infernală, fără să-mi dau seama că transformam tot ce atingea într-un vârtej care mai de vreme sau mai târziu m-ar fi înghiţit. Abia când am simţit vâltoarea vremii adunâmdu-mi-se la tâmple şi în creştetul capului mi-am dat seama că alerg după o himeră.
        Și într-o bună zi am sesizat că şoaptele Îngerului meu amuţiseră iar vorbele unui prieten mi se înșurubaseră fierbinte în minte fiecare purtăm pe umăr câte un Înger și se zvârcoleau, clocoteau, amenințau să îmi pustiască sufletul deși eu mă întrebam nedumerită când s-a întâmplat asta. Mergeam la biserică, mă rugam, îl căutam cu înverşunare locurile prin care ştiam că Există iar Îngerul meu tăcea în continuare...Tristețea coborâse în sufletul meu ca o apă neagră. Alunecam printre oameni și printre lucruri încercând să mă regăsesc dar ce să faci cu o mână de cioburi?!
      Acum câteva zile însă, într-o zi geroasă de ianuarie, a început să mă doară spatele. Durerea se înşurabase adânc între omoplaţi şi ameninţa să nu plece prea curând. Azi dimineaţă însă s-a înteţit. Aproape furioasă că nu m-am putut odihni toată noaptea, am vrut să merg la baie să mă uit în oglindă, să văd poate îmi ieșise vreun coș sau vreun furuncul și eu nu sesizasem. În drum m-am lovit de tocul uşii. Doamne ce durere mi-a fulgerat spatele, o percepeam undeva în dreptul stomacului ca imediat să nu mai simt nimic decât am auzit un suspin de uşurare: nu credeam să mă mai eliberezi vreodată!
      Șoapta a făcut să dispară durerea instantaneu iar eu am izbucnit în râs, în hohote, ca în copilărie. Râdeam cu lacrimi. De fericire. Doamne, cât de simplu fusese. Îmi purtasem Îngerul, peste tot, cu mine, de fapt, îl făcusem prizonierul meu, iar acum îl eliberasem, iar EL îmi vorbise din nou. Eram SALVATĂ.