Iertarea 

     Eleonora Pătraşcu a fost unul din vlăstarele vechii familii severinene Pătraşcu. Fusese otrăvită de strănepoţi pentru avere. Nu murise. Avea 92 de ani. Un dosar care mi-a lăsat un gust amar şi m-a făcut să mă aplec mai atent asupra ideii de viaţă în general, şi de moarte, în particular, ba chiar a declanşat o acută criză de personalitate, de revoltă împotriva tuturor şi cu regretul că nu o puteam face şi împotriva celor care aveau să vină. 

      Femeie singură, neputincioasă şi bogată, atât cât permitea societatea românească postbelică să fie, nu se grăbea să moară şi trăia printre amintiri conectată la un trecut fabulos. Reuşisem, în mare, să-i reconstitui traiectoria dintre secole. O peveste cu iz, nu de mucegai, ci, de parfum, un parfum greu, de epocă, inconfundabil. 

     Copilărie şi tinereţe tumultuoasă, pline de promisiuni. Căsătoria, la 19 ani, cu Alecu Craioveanu - Pătraşcu, bărbat de os domnesc, avocat cu o solidă reputaţie şi mai în vârstă cu 27 de ani decât ea, a aruncat-o brusc într-o realitate nebănuită, atroce şi senzuală în acealaşi timp, cu tentaţii şi respingeri, cu oameni care ştiau să iubească cu aceeaşi intensitate cu care urau. 

     Ciudăţeniile noului mariaj aveau să iasă repede la iveală. Alecu iubea Întunericul, pe ea, însă, noaptea şi misterul o speriau, motiv pentru care, seară de seară, ieşea cu Tante Madeleine, mătuşa care îl crescuse pe Alecu, pe terasa "Jardin d'argent", odată pentru că era de bon ton, o modă, iar a doua, pentru că aşa se cădea pentru o familie care se respectă. Era un mod de a-ţi etala averea şi poziţia socială. 

       Tante Madeleine era cea mai dragă amintire. Optezecişidoi de ani, dar cu alura unei femei de şaizeci şi cu minte prea limpede pentru vârsta declarată. Pentru cei mai mulţi, Tante Madeleine era o trăznită fără leac, rămasă văduvă de timpuriu. Nu avusese copii, în schimb crescuse câţiva nepoţi. Ajunşi la casele lor nepoţii o uitau. Firesc pentru natura umană. Nu acelaşi lucru se putea spune despre Alecu. Reapăruse, de astă dată în viaţa proaspătului cuplu, pe la jumătatea lunii de miere. Căutau o casă unde să locuiască peste an, până se termina a lor. Generoasă, Tante Madeleine le-a pus casa ei la dispoziţie. 

- Pentru mine e oricum prea mare!! 

      Optimismul ei molipsitor şi tonifiant lăsa impresia că întâmplarea fusese pusă la cale pentru un scop care scăpa celor 19 ani cât avea tânăra doamnă Pătraşcu. Atât Alecu, cât şi Tante Eleonora îşi făcuseră un porte-emploie din a vorbi despre meritele Antigonei. 

     Ceea ce pentru unii era un supliciu pe Eleonora o lăsa indiferentă sau o provoca. Urmărea atentă polemica dintre nepot şi mătuşă şi se surprindea admirând logica fără cusur a bătrânei, ca să încheie prin a se lăsa prinsă în jocul lor. 

   Povestea cu plăcere şi cu tristeţe, în acelaşi timp. 

- Trebuie să vă odihniţi, cu un gest reflex i-am atins mâna. Pielea pergamentoasă era caldă şi moale. Nu ştiu de ce privirea tulbure mă strepezea provocând printre amintirile mele adevărate furtuni.

- Vreau să-ţi povestesc! - Eleonora mă fixa cu ochii albaştrii, surprinzători de senini pentru vârsta biologică şi în care viaţa părea că arde. De fiecare dată când începea să vorbească, ochii recăpătau ceva din timpurile trecute, un amestec de inocenţă, bucurie şi tinereţe. - Poate n-o să mai am ocazia. 

      Stăteam pe marginea patului, în rezerva albă, îngrozitor de impersonală. Mă ţinea de mână. Atingerea tremurândă provoaca milă dar şi furie împotriva celor care o aduseseră în starea accea. Ca o străfulgerare, porneam alături de ea în călătoria imaginară. 

-  Antigona a fost condamnată la moarte pentru că a avut curajul să înfrunte un despot! - Alecu comentează cu gesturi largi. 

- A fost lapidată! - Eleonora îşi lustruieşte unghiile. 

- S-a ridicat peste condiţia ei de femeie desupra epocii...a intrat in legendă! - Alecu pare să nu o fi auzit. 

- A fost lapidată! - repetă Eleonora, privindu-şi unghiile. 

- A fost executată! 

- A fost lapidată, adică omorâtă cu pietre! – ridică o clipă ochii la el cu un aer candid ca imediat apoi să revină la unghii. 

- A fost executată! - abia acum Alecu realiezează că cea care vorbeşte este Eleonora. 

- Pentru că şi-a îngropat fraţii, a fost lapidată! – accentuează aceasta cu un zâmbet parşiv. 

- Da'de unde ştii tu?- nu este mirat. Dimpotrivă simte chiar plăcere la ideea că de-acum poate să-şi continue pledoaria pro-Antigona, nu doar cu mătuşa sa. 

- Profesorul de greacă ne-a vorbit despre Antigona! – cu un gest larg îşi aranjează faldul rochiei. - La pension! – abandonează indiferentă pila de unghii, pe cristalul măsuţei. 

- În virtutea unui păcat de neiertat în faţa zeilor, Creon instaurează în ceea ce a mai rămas din familia lui Oedip, teroarea, în adevăratul sens al cuvântului... 

- I-a asmuţit pe Eteocle şi pe Polinice, unul împotriva celuilalt. – nu-l lasă să termine. - Antigona ştia acest lucru. Şi mai ştia şi că tatăl lor, adică Oedip, îi blestemase să-şi împartă averea cu fierul. – ultimul cuvânt pare să fie punctul unei discuţii care mai avea puţin şi aluneca în absurd. 

      Alecu părea vrăjit de elocinţa soţiei sale. Nu avea cum să ştie că Eleonora, bântuind prin casa uriaşă, intrase şi în bibliotecă. Răvăşise hârtiile de pe birou şi găsise câteva file scrise de mână, în care Alecu compilase, din scriitorii greci şi latini, o grămadă de idei despre păcat. Al Antigonei. Le citise şi hotărâse să-i joace o farsă soţului ei. Cu cele scrise şi cu ce mai găsise în cărţi şi-a alcătuit pledoaria. 

- Draga mea, dar mă uimeşti!? 

- Vrei să continui?- îi era indiferent dacă voia sau nu. Oricum umbra Antigonei se insinuase între ei încă din primele clipe ale căsătoriei. 

- Sigur, sigur...Alecu s-a oprit în faţa bufetierului să-şi toarne un deget de coniac. - Vrei şi tu?- îi arată paharul pe care tocmai îl umpluse. 

- Nu, mulţumesc, deci să continui?! Bine! Creon i-a învrăjbit pe fii lui Oedip din teamă că-şi va pierde tronul pe care abia urcase şi pe care şi-l dorise la fel de mult! - 

- Cuvântul unei femei conta atât de puţin pe atunci!? - murmură Alecu, cu regret. 

- Dragii mei, au fost şi excepţii! - intervenise Tante Madeleine. Abia atunci au descoperit-o în fotoliul imens din piele de Cordoba care aproape că o înghiţise. Zâmbea bine dispusă. 

- Care? 

- Aspasia! 

- Aspasia? – încruntat, Alecu întinde paharul. 

- Exact, ea a fost o excepţie! – confirmă şi Eleonora bucuroasă să-şi etaleze proaspetele cunoştinţe într-ale istoriei antice. 

- Am spus altceva?! - Eleonora ridică o clipă privirea mustăcind. Alecu plimbă privirea de la una la cealaltă cu aerul dumirit că cele două femei s-au unit împotriva lui. 

- Dar faptul că Antigona a avut curajul să se împotrivească sistemului pentru că în fond, asta a făcut, nu vă spune nimic? 

“Eşti îndrăgostit până peste urechi de Antigona ta, când naiba ai să vezi că este doar o poveste?!” - Eleonora se întinde, pisicindu-se. Uită câteva clipe de insipidul de Alecu, apoi şi-acoperă ochii cu palmele. Printre degetele răsfirate vede bucăţi din Alecu. Le mişcă. Alecu pare să-şi descopere noi faţete. "Dragul meu, ţi-a priit călătoria în Turcia?!" - îl vedea şi bun şi rău şi naiv şi copil. Mişcă degetele mai întâi încet, pe urmă mai repede, tot mai repede. Obrazul lui Alecu se descompune şi se recompune într-o succesiune fulgerătoare de atitudini. Descoperise jocul acesta stând pe terasa unei cofetării dintr-un cartier pitoresc al Istambulului în aşteptarea unui pepene la ghiaţă. 

- Te joci?! - Alecu îi prinde mâinile deasupra încheieturilor şi le trage în jos. – îşi fixează ochii albaştrii, sfidător, într-ai lui şi imediat s-au subţiat cu un surâs dulce. 

- Nu, dragul meu, dar m-am săturat de Antigona, vreau o poveste hazlie, nu-mi pasă de Antigona, nu vezi?! - îşi desprinde mâinile din strânsoare una câte una. – Lasă-mă cu Antigona ta, nu e a noastră, n-ai înţeles încă? 

- Mă întreb dacă ai fost vreodată atentă!? 

    Eleonora se ridică în picioare. Înălţimea lui de acolo de unde stătea ea îi părea grotescă. 

- Şi de ce să fi fost, mă rog frumos?! - întreabă tărăgănat, ştia că nu-i plac asemenea atitudini dar şi ea se săturase de Antigona. - Repeţi povestea asta de câteva luni, ca un papagal, zău aşa, altceva nu mai ştii? - îşi freacă nasul vu cârfurile degetelor. Pe faţă nu i se citea nimic, doar în ochi îi juca o luminţă veselă. 

     Alecu a dat plictisit din umeri. 

- Tu vrei să vezi curajul Antigonei, aia e! 

- Nu vrei să încetezi odată? - era mai de grabă iritată decât furioasă. 

- Draga mea, nu vezi că problemele dezbătute la acea vreme sunt oarecum asemănătoare cu cele de azi?! 

     Eleonora mijeşte ochii. 

- Toată stima că ai ajuns la această concluzie! - aproape şopteşte, pe un ton ce se vrea matern şi scoate o ţigare din casetă din lemn de trandafir. Fusese adusă din Kashmir de Iancu, soţul mătuşii Madeleine. 

     Dă drumul capacului şi acesta cade cu un pocnet sec. Îi plăcea pocnitura. Semăna cu pocnetul dopurilor de la sticlele de şampanie. Ridică repede capacul şi îl mmai lasă odată să cadă. 

- Te rog! - Alecu îi prinde braţul, deasupra cotului pe când se pregătea să repete figura. 

- Ce? 

- Nu mai eşti copil! - se aude Tante Madeleine. 

"A, Tante Madeleine şi-a terminat siesta!" - prezenţa mătuşii semăna cu cea a obiectelor care o înconjurau- lampadarele, lustrele grele, micile statuiete antice, patefonul şi gramofonul. 

    Tante Madeleine iese la rampă. Cu ţigaretul lung, din chihlimbar şi fildeş, într-o mână. Chipul de-o frumuseţe angelică este înconjurat de părul argintiu, frezat rondele. Prefera această coafură pentru că îi amintea de tinereţea petrecută în cea mai mare parte pe riviera franceză. În urechi bălăngăneau uriaşii cercei de Kuss, stropiţi din belşug cu brilliante, darul de nuntă din partea familiei Craioveanu- Baldovinescu. Eleonora se miră cum de nu îi rup urechile. Bătrâna doamnă, îmbrăcase pentru acea după-amiază o rochie neagră, din mătase, cu cocori aurii şi argintii. 

- Marie!!...Marie!!! 

     Avea un dar înnăscut de a boteza pe toată lumea. Rar întâlnise omul al cărui nume să îi convină. Zicea că numele unui om este purtător de semnificaţii mistice, ascunse, care conferea posesorului un soi de autoimunitate. Pentru a desconspira aceste adevăruri nu trebuia decât să-ţi priveşti atent interlocutorul. Întrebase cum o cheamă pe Marie, în realitate. 

- Ioana. 

- Şi de ce Marie? 

- Marie, după cum spune şi George Sand, îţi dă imaginea a ceea ce înseamnă divinitate şi credinţă. 

     A distrat-o teribil explicaţia. Într-adevăr, Ioana, fată în casă de la unseprezce ani, era de o credinţă vecină cu bigotismul. 

    Marie-Ioana apare cu tava pe care trona o cupă de şampanie plină. 

- Ma tante, şampanie la ora asta? - "Clar, bătrâna a luat-o razna!?"-excentricităţile mătuşii făceau deliciul cercurilor simandicoase ale urbei. 

    Tante Madeleine zâmbeşte larg. Zâmbetul se transformă repede într-un râs cu sughiţuri. Trage cu ochiul complice la Marie-Ioana, ia cupa cu o mişcare graţioasă. Îl trece pe sub nas, adulmecăndu-l, după care îl dă peste cap. 

- Îmi dă o stare, aşaaaa, de zbor! - graseiază dulce şi pune cupa înapoi pe tavă. 

- E, şi acum, ce facem copii, vreau să spun, în seara asta!? 

- Am de lucru! – Alecu bate, defensiv, în retragere. Eleonora îl priveşte surprinsă dar nu spune nimic. 

- Nu cu tine am vorbit! - i-o retează nepoliticos. - Spune fetiţo, vrei să mergem la ceai la Baldovineşti sau la Tretiakovi? Ori la concert, în seara asta se cântă Lalo, tot avem rezervări! - dă cu ochii de Marie-Ioana care înţepenise în stânga ei, cu tava în braţe. - Merci, draga mea, eşti liberă! - abia acum Marie-Ioana se retrage. 

- Cine cântă? 

- Un francez, da's ă nu mă întrebi cum îl cheamă că n-am reţinut! 

- Hai să găsim ceva nou, Tante Madeleine! - Eleonora îi aruncă o privire umedă, de căprioară. 

- Anume? 

- Să mergem la Casino! - pomenise de Casino pentru că era singurul loc evitat de familia Craioveanu. Nimeni nu ia explicat de ce. Nici nu întrebase. 

- La Casino? - Alecu, plimbă privirea tulburată de la soţia sa la mătuşa lui. Este livid. 

      Tante Madeleine devine serioasă. 

- Sigur, ce e Alecule, te deranjează că mergem la Casino? - şi-a înfipt privirea în nepotul ei, cu un aer bănuitor. - Tu nu eşti nici neghiobul de taică-tău şi nici fluşturatecul de Iancu, ar trebui să pricepi că deşi porţi numele de Craioveanu, nu ai moştenit nimic din relele neamului ăluia, băiete! Tu ai crescut altfel! Din cauza viţiului fetiţo, s-a întors la Eleonora, Iancu al meu şi-a jucat într-o oră averea pe urmă şi-a tras un glonte în cap! Alecu e băiat bun, draga mea, foarte bun, doar că uneori trebuie strunit şi tu va trebui să înveţi să-l struneşti, eu n-am să trăiesc o veşnicie! Numai aşa are să-ţi rămână casa-casă şi bărbatul-bărbat!.Bietul Iancu, avea un suflet de aur, nu ştiu cum de-a pus mâna pe cărţi?! Să-l fi văzut pe Iancu Craioveanu pledând!? era o plăcere!?...Şi taică-său la fel! Când am rămas singură, mamă-sa se chinuia să-l nască! - împunge cu bărbia în direcţia lui Alecu. - Nu l-a iubit niciodată! Atunci mi-am zis că el va fi altfel decât bărbaţii din neamul Craiovenilor!! 

     Cu coada ochiului, Eleonora îşi urmăreşte soţul. Îl vede încruntat, ochii, maţi de furie, se aburiseră de tot. Era prima oară când îl vedea aşa. Tante Madeleine continuă: 

- Am spus că voi avea grijă de el şi am avut, nu-mi pare rău, un copil foarte bun, numai că...- se apleacă spre Eleonora şi continuă pe un ton confidenţial. - Mi-e teamă! Nu ştiu de ce, dar mi-e frică..uite, ceva, aici, îşi duce mâna la piept, îmi spune că trebuie să veghez. 

    Nu s-au mai dus niciunde în seara aceea. Mărturisirea bătrânei stârnise frica în sufletul ei. 

Fraţii Iancu şi Mihai Craioveanu şi-au pus capăt zilelor, în aceeaşi noapte caldă de toamnă. Atât le mai rămăsese după ce viciul le-a consumat averea. 

    Tante Madeleine murise fără să ştie că şi Alecu mergea pe drumul tatălui şi a unchiului său. Pierduse cea mai mare parte a averii la cărţi. Dar nu şi-a tras un glonte în cap cum au făcut tatăl şi unchiul său, ci plecase. În Africa, izbucnise războiul cu burii. Şi nu s-a mai întors. 

     Eleonora a rămas să-l crească singură pe Iancu al lor, fericită totuşi că reuşise să schimbe ceva din blestemul Craiovenilor. Transformase ura în dragoste, ceea ce Tante Madeleine nu reuşise. 

- Învaţă să ierţi, draga mea, eu i-am iertat pe copiii ăştia, nevoile i-au împins să-mi vrea moartea!?- murmurase Eleonora, luîndu-mi mâna în semn că încheiase tragica spovedanie. Din păcate legea nu i-a iertat. Cei doi strănepoţi au fost condamnaţi pentru tentativă de omor. 

     Las ziarul din mână. Pe Eleonora n-am mai văzut-o din ziua aceea. Scăpase ca prin urechile acului de otrava rudelor ca să moară în patul ei la 96 de ani. Culmea ironiei, ferparul era semnat cu numele celor doi strănepoţi criminali.