Visul lui João Pinto 

Seara coborâse obosită deasupra suburbiilor sărace Acarajo şi Nirhua din Sao Paulo. De la ferestruica lui, João Pinto, fiul pantofarului Atillio Teixeira Pinto, priveşte oceanul. În fiecare seară avea altă culoare şi i se părea cel mai frumos lucru văzut vreodată. Briza adia uşor, răvăşindu-i ciuful ca smoala. Atunci avea impresia că oceanul îl mângâia de-adevăratelea şi simţea că îi vine să plângă de fericire. Murmurul neobosit al apei îl făcea să uite de toate.
- João , vino la masă!...João!! – vocea mamei lui semăna cu cicadele despre care îi
povestea Ilirio, ajutorul tatălui său. Ilirio vorbea despre un ţinut fabulos, în mijlocul căruia se găsea un palat de cleştar, cu străzile pavate cu aur şi turnurile de veghe care clipeau din miile de nestemate de pe acoperişuri, cu pomi a căror roade erau diamantele şi argintul.
- Această ţară există, João ! – încheia convins Ilirio.
- Unde? – curiozitatea care-i încingea fantezia îl făcea să viseze cu ochii deschişi.
- În Sergipe sau poate în Piaui, nu ştiu, departe, undeva în nord!
- Şi nu a auzit nimeni de ea? – ochii copilului se rotunjeau în semn de întrebare, miraţi.
- Da’ câţi n-au căutat-o!
- Şi cum se numeşte Ilirio, ţara asta cum se cheamă? – João devenea serios şi atent.
- El Dorado!
- El Dorado?! Ciudat nume pentru o ţară!?
- Mda, ciudat într-adevăr, înseamnă Ţinutul Aurului...În pădurile de diamant trăiesc cicade de aur, păsări al căror cântec îi amăgesc pe căutători, îi fac să uite de unde vin şi îi transformă în statui de diamant. Niciunul nu s-a mai întors înapoi dintre cei care s-au aventurat spre El Dorado.
- Şi atunci de unde ştim că există?
- Ştim. – înclina capul Ilirio, în semn că ştie ce spune.
Ilirio nu-i mai împuia capul cu prostii! – intervenţia lui Atillio Teixeira venea să pună capăt poveştilor despre El Dorado.
- João , ai auzit? Vino la masă!!
- Am auzit, am auzit...- murmură João potrivind cureaua care îl ţinea în scaunul cu rotile, după care împinge uşor roţile şi porneşte să alunce. - Găsesc eu Tărâmul Aurului şi atunci n-o să mai depind de nimeni...o să am picioare şi ,,,nu o să mai depind de nimeni. Am să mănânc la McDonald’s şi am să dorm pe plajă, nici un pat nu e mai bun decât nisipul fierbinte!...O să-mi construiesc o colibă la Golful Nimfei şi n-o să mai am nevoie de nimeni. În casa asta nici măcar nu se poate visa în linişte".- bombăne tot drumul până la bucătărie. Impropriu spus bucătărie pentru că masa lor era sub cerul liber.
De la vecinii de peste drum răzbăteau acordurile unei samba îndrăcite care se amalgama cu vocile oamenilor. João aruncă o privire dispreţuitoare spre gărduleţul de verdeaţă.
- Iar are musafiri Gonçalves Praxu!?- dă din cap a lehamite.
- Şi crezi că nu pot mânca dacă Gonçalves Praxu are musafiri? – Atillio Pinto îşi taxează dur fiul, pentreu obrăznicie.- De câte ori v-am spus să nu vă vedeţi de treaba voastră şi să nu vă intereseze ce fac alţii?
- Dar n-auzi ce nebunie e acolo!- smuceşte capul în direcţia casei lui Gonçalves Praxu.
- Băiete, dacă nu ai chef de mâncare, treci la culcare! – îl expediază enervat tatăl său.
- Atillio!? – doña Mariãha încearcă să-şi îmbuneze soţul.
- Nici un Atillio, să treacă la culcare, să-şi vadă de ale lui nu de-ale altuia ! Hai, la culcare João !!
João lasă lingura pe masă, oricum era sătul de câtă tapioca mânca toată ziua, îşi pune în mişcare căruciorul, nu înainte de a mai arunca o privire ucigătoare spre casa lui Gonçalves Praxu.
- Atillio!? – doña Marinha insistă pe acelaşi ton proteguitor.
- Ce vrei, trebuie să înveţe să se poarte, doar n-om avea grijă de el toată viaţa, ce dacă el
olog, va trebui să-şi poarte singur de grijă!
- Atillio!! – vocea ascuţită donei Mariãha este sugrumată de indignare. – Nu el, tu eşti de
vină că a ajuns aşa, ce ai făcut ca să-l aperi??
- Bine, bine, eu sunt de vină...
- Ştii numai să strigi la el...- restul frazei dispare, acoperită de vuietul oceanului care se pregătea de reflux. “Olog? Lasă că vedem noi cine e olog până la urmă!? O să vedeţi voi că am să merg, numai să găsesc drumul către Ţinutul Aurului, o să vedeţi voi!!” – duritatea vorbelor sapă adânc în sufletul lui João care de atâta durere nici măcar nu are putere să plângă.

De mai bine de o jumătate de oră, João Pinto răscoleşte rafturile bibliotecii Şcolii de Cartier, urmărit de privirile curioase ale bibliotecarei de serviciu, doña Luz. João este atât de concentrat încât nici dacă ar vrea nu ar ştii să-i spună ce caută, dar răsfoieşte cu înverşunare filele cărţilor. Dâre aurii de sudoare alunecă pe pielea de culoarea ciocolatei, privirile parcă i-au luat foc, iar degetele firave continuă să scormonească printre filele cărţilor.
Sătulă să tot vadă cum se chinuie, doña Luz se apropie. Părul creţ, odată negru, este de-acum cenuşiu iar obrazul dolofan, înfăşurat într-o peliculă de sudoare. Încă de la 9 dimineaţă erau peste 28 de grade.
- João , vrei să te ajut?
Tresare şi ridică privirea surprins.
- Găsesc eu, doña Luz! – revine la raftul cu cărţi şi reia căutarea. Este atâta energie în braţele firave încât femeia se întreabă la un moment dat dacă nu cumva João este mai puternic decât mulţi alţii. Şi la propriu şi la figurat. Bătea până nu de mult maidanul sau juca fotbal cât era ziulica de mare pe plajă cu băieţii din cartier. S-a dus cu taică-său la piaţă să cumpere fructe şi au nimerit într-un schimb de focuri, frecvente între găştile de cartier. Inconştient, tatăl lui în loc să-l apere, l-a tras în faţa sa asemeni unui scut. Glonţul a străpuns corpul copilului de zece ani şi s-a oprit în coloană.
Surprinzător i s-a părut, cu câtă seninătate îşi acceptase infirmitatea şi deşi medicii spuneau că nu va mai merge niciodată el era convins că într-o zi o va face. Se schimbase şi Atillio Pinto. Îmbătrânise deodată. Părul negru era aproape alb, uitase să mai fie acel macho de cartier cu care se obişnuiseră femeile, nu-l mai interesa cum se îmbracă, nu mai întorcea capul după femei, uitase de complimente, nu se mai oprea în piaţă să joace bile, şi ce devenise un chin pentru doña Marinha, Atillio Pinto se apucase de băut. “Chiar dacă lumea a uitat, nu-l iartă conştiinţa!?”- doña Luz nu ştie ce să facă, João era un copil la fel ca ceilalţi, doar ghinionul îl făcuse deosebit. Marea problemă era ca societatea să nu facă din această tragedie un handicap adevărat.
- Totuşi poate vrei să te ajut!- bibliotecara insistă cu un aer bonom, ceva între bunăvoinţă şi veselie perpetuă.
João se încruntă câteva clipe şi pune cartea pe care tocmai o răsfoia, înapoi pe raft.
- Vreau să găsesc Tărâmul Aurului!
Zâmbetul doñei Luz se transformă într-o expresie de mirare.
- Tărâmul Aurului?? Hmm...Vino! - îi face semn să o urmeze. Roţile căruciorului scârţâie
pe podeaua lustruită şi mâncată de vreme.
Doña Luz se aşează la birouaşul ei şi-şi încrucişează braţele deasupra tăbliei.
- Şi cum crezi că ai să găseşti Tărâmul Aurului?
- Nu ştiu, de aia am venit la bibliotecă! – se scarpină după ceafă indecis.
- Crezi că o vei găsi aici? – femeia îi potriveşte cu grijă brăţările colorate de la încheieturile
mâinilor. João ridică din umeri:
- Illirio mi-a povestit că de demult oamenii porneau către Tărâmul Aurului şi nu se mai
întorceau.
- Şi ce legătură ai tu cu Tărâmul Aurului? -
- Am să-l găsesc!
Doña Luz clatină capul cu neîncredere.
- Ce e în mintea ta João ? Dacă ai fi fost atent la orele de istorie, ai fi aflat că El Dorado
nu există, este doar o legendă...
- Nu-i adevărat, doña Luz, există, Illirio mi-a spus că există!
- Ţi-a spus o poveste ca să se scape de tine!!
- Nu-i adevărat, există!! Şi eu am să-l găsesc!! –întoarce cu gesturi smucite căruciorul şi
porneşte grăbit spre ieşire fără alte cuvinte.
Doña Luz oftează nemulţumită. “Hehei, băiete, băiete, ce ciudată va fi lumea pentru tine?!” – gândeşte cu părere de rău privind în urma lui. Nu apucă să vadă lacrimile care curg pe obrajii copilului. “Am să-l găsesc, am să-l găsesc!!”- urlă João , în el, cu furie. - “Am să-l găsesc şi voi fi bogat!! Voi putea merge!!”

João reuşeşte cu greu să treacă roţile căruciorului peste pragul atelierului tatălui său. Tremură, iar degetele i s-au albit de puterea cu care strângea cauciucurile aproape roase. Iar atunci când reuşeşte să treacă obstacolul se îndreaptă spre bancul de lucru al lui Illirio.
- Există Tărâmul Aurului sau nu? – tonul marţial cu care îl apostrofează îl face pe Illirio să
scape ciocanul din mână.
- Mai încet, mai încet, că-mi rup degetele!! – se apleacă, ridică ciocanul şi-l pune pe banc.
- Există sau nu, răspunde-mi? – João îşi apropie şi mai mult scaunul de al lui Illirio.
Neîncrederea şi furia mocnesc în ochii de culoarea boabei de cafea arsă.
- Ce vrei tu? – tânăul devine serios, scrutând faţa copilului cu atenţie.
- Tărâmul Aurului există sau nu? – João s-a mai înmuiat. Îl ajută să potrivească în menghină cauciucul din care trebuie să decupeze flecul unui toc.
Illirio începe să râdă, scutură capul amuzat, îşi freacă bine palmele şi începe să taie materiarul după forma dorită repede, cu dexteritate. Potriveşte flecul pe tocul sandalei şi cu o mişcare scurtă înfige cuiul, fixându-l.
- Şi de ce n-ar exista, mă rog frumos?! – mai bate unul şi încă unul, apoi aruncă sandaua în
lada cu reparaţii aproape plină, semn că avusese spor la lucru în ziua aceea.
- M-ai minţit, nu? – João nu mai este furios. Doar fruntea i s-a netezit şi un văl de tristeţe
coboară ca o pâclă în ochii până cu câteva clipe în urmă, strălucitori.
- Şi poveştile au un dram de adevăr! – Illirio devine şi el serios. – Ţinutul Aurului există
însă, de asta sunt sigur! – adaugă pe un ton jos, conspirativ. Nu de alta dar în atelier îşi face apariţia Atillio Pinto.
- Gata cu orele pe ziua de azi? – trece pe lângă João fără să-l privească deşi întrebarea îi
este adresată.
- N-am avut ore, am fost la bibliotecă.
- Ce să faci acolo, să-ţi piezi timpul? – deşi interogaţia nu are nimic rău în ea, inima lui João se face cât un purice. “Iar a băut!? Eu nu-l condamn, de ce se condamnă singur?!”
- Nu, să citesc...- răspunde cu jumătate de voce.
- Sigur n-ai întins-o iar de la şcoală? – îşi ia locul alături de Illirio, căutând pe bacheta din
dreapta sa, unde altă grămadă de sandale aştepta să fie reparată.
- Nuuu...

- Trage!! Acum!!
Încordare. Transpiraţie. Efort. Respiraţii sacadate. Şi atenţie. Foarte mare atenţie. João Pinto, în scaunul lui cu rotile, apără poarta Verzilor. Nu se aude decât o bufnitură scurtă, mingea lobată trece cu boltă pe deasupra capetelor transpirate ca o dâră neagră pe obrazul orbitor al soarelui.
Sebastiao Vaz şi Pero da Rocha, închid ochii şi strâng degetele încrucişate la piept. Fernan, fundaşul Negrilor are un şut fantastic. Joacă şi în echipa şcolii. Fundaş. Antrenorul spune că are viitorul asigurat. Mingea lovită de el zbugheşte ca o ghiulea. Foarte sigur pe sine, nici măcar nu mai priveşte unde ajunge aceasta. E sigur că João n-o va putea opri.
Nici nu apucă să se aplece după sticla cu apă, aude doar răcnetele şi chiuiturile jucătorilor. Este convins că sunt coechipierii săi. Întoarce capul ca să-şi savureze victoria numai că...răsturnat pe o parte, strngând mingea la piept, João râde. Prietenii lui, Sebastiao Vaz şi Pero da Rocha, sar tot într-un picior.
- Nu-mi vine să cred!? – se holbează la João ca la a opta minune a lumii.
Puţini se puteau lăuda că au apărat un şut al lui Fernan Gonçalvo Praxu. Iar acum printre aceştia se numără şi João. Da, pe vremea când mergea era un foarte bun portar, antrenorul îşi pusese mari speranţe în el, dar...Remarcase doar cum lumea din jurul lui João se schimba, iar el continua să rămână acelaşi. Încetul cu încetul l-au izolat, l-au ignorat privindu-l cu milă sau cu dispreţ, João însă nu s-a supărat. Continua să zâmbească şi să vină la şcoală, să fie acelaşi elev şturlubatic şi năstruşnic. Nu odată s-a întrebat dacă nu cumva João joacă teatru numai ca să le demonstreze că este mai tare ca ei. I se părea imposibil să nu reacţionezi atunci când eşti provocat. João râdea şi le întorcea spatele. Odată le-a spus:
- Ce aveţi? Eu sunt invalidul, nu voi! Dar pe mine nu mă interesează ce cred alţii, ştiu că
într-o bună zi voi merge din nou!
- N-ai să mai mergi! – sărise Jose Joachim cu gura. Pumnul bine centrat a lui Sebastiao Vaz
la pus la podea. Credea că se va încinge o păruială în toată regula. N-a fost aşa. Jose-Joachim s-a ridicat şi s-a oprit în faţa lui Sebastiao. Se priveau în ochi:
- Ştii foarte bine că nu are să mai meargă vreodată, de ce îl minţiţi? – şi conflictul s-a încheiat între pereţii clasei.
Şi se mai întâmplase ceva. Performanţele şcolare a lui João s-au îmbunătăţit simţitor. De unde era elevul mediu, ajunsese printre primii trei din clasă. Dar până şi această poziţie dădea loc la invidii. Pe la colţuri, unii şuşoteau că profesorii îi dau note mari din milă. Nici acest lucru nu l-a deranjat pe João. Îşi vedea liniştit de ale lui. Dovedea o tărie care intimida dar îl făcea şi de admirat în acelaşi timp. Cam asta simţea şi Fernan faţă de el.
- Şi mai spui că ologu’ nu-i bun?! – Jose Joachim vine lângă el.
- Cel mai bun de pe plaja asta! – îl deranja apelativul “ologu’” – Şi nu-i mai spune ologu’, are un nume!!
Jose Joachim bate în retragere.
- Glumeam!
- Cu aşa ceva nu se glumeşte!
Jose Joachim nu ştie ce să facă numai să-i reintre în graţiile idolului său.
- Ar trebui să-i provocăm pe cei din Tajia, să facem o echipă comună...da’ să se pună şi un premiu...- aud schârţâitul nisipului şi se întorc. João, cu mingea în braţe ajunge la ei. Fernan îl priveşte fix apoi începe să râdă.
- Ce e?
- Ar trebui să vezi cum arăţi!!...Aduceţi-i o oglindă! – strigă spre pâlcul care a uitat deja de golul apărat de João, a scos, nu ştie de unde, o altă minge şi o aleargă într-un norişor de nisip. Nu se grăbeşte nimeni să aducă oglinda. João îşi şterge transpiraţia cu dosul braţului. Simte nisipul care amestecat cu transpiraţie i s-a lipit de piele.
- Arăţi ca o mască de carnaval. Partea pe care ai alunecat este nisip, cealaltă curată, contrastul este atât de ciudat încât nu poţi să nu răzi.- până la găsirea unei oglinzi, Fernan dă lămuririle de cuviiţă.
- Este a mea, nu?
- Ce?
João îi întinde mingea. Nouă. Din piele. Minge adevărată de fotbal. Fernan plimbă câteva
clipe privirea de la minge la chipul asudat, plămădit pe jumătate cu nisip, al lui João şi îi împinge mingea, înapoi, în poală.
- Deci, e a mea?!
Fernan lasă sticla cu apă jos.
- Ai câştigat-o!!- zâmbeşte larg. – Mă bucur că sunt prieten cu cel mai bun portar de pe plaja Nimfei!!
João freamătă. Nimeni nu l-a mai numit prieten de când cu accidentul.
- Ai să vezi Fernan, într-o zi voi fi un fotbalist adevărat! – ochii îi strălucesc de bucurie .
- Iar eu, doctorul care să te facă să mergi din nou!! – îşi strâng mâinile ca doi oameni de
afaceri adevăraţi.

Părintele Vincente da Silva tocmai terminase slujba. Aşează cu pioşenie sfintele taine pe tava de argint şi le acoperă. Pune linguriţa alături, şi rămâne cu ochii la sfintele cuminecături. În ultima vreme rămân tot mai multe. “Nu mai cred oamenii în Dumnezeu!”- gândeşte cu tristeţe, acoperindu-le şi pe ele. “Nimic nu poate salva sufletele bolnave decât puterea lui Dumnezeu sau poate este şi necredinţa voia Domnului, ca să-mi încerce tăria!?” – dă cu ochii de João, care în căruciorul lui. stătea în faţa stranei Fecioarei.
Priveşte minute în şir copilul care cu mâinile împreunate şi cu ochii închişi se ruga. Avea faţa aureolată de concentrare. “Ce ciudate sunt căile Domnului!? Pe copilul acesta nenorocirea nu l-a clintit din credinţa lui.?!” – buzele copilului se mişcă. “Şi uite tentaţia cum mă face să trag cu urechea!” – se apropie uşor de João .
- Ştiu că într-o zi voi merge Sfântă Fecioară şi-ţi mulţumesc pentru această speranţă! – João deschide ochii şi-şi face cruce.
-  Bună ziua, João ! – părintele da Silva este lângă el.
-  Bună ziua, părinte! – chipul brun se luminează odată cu apariţia zâmbetului larg.
-  Nu te-am văzut la slujbă, acum ai venit?
-  Nu, eram în spate, stăteam de vorbă cu Dumnezeu.
Părintele da Silva surâde.
-  Şi ce-ţi spunea Dumnezeu, João ?
-  Să nu disper! – sinceritatea copilului era dezarmantă.
Preotul îşi pune palma mare pe creştetul cârlionţat. Este un gest menit să suplinească o
discuţie ajunsă pentru el, în impas.
-  L-ai înnvinuit pe Dumnezeu pentru ceea ce ţi s-a întâmplat?
-  Niciodată. – João este serios. Ochii negrii s-au adunat într-un uriaş semn de mirare.
-  Atunci de ce eşti disperat?
-  Nu sunt, părinte da Silva. Şi Sfânta Fecioară, de acolo ştie că nu mint!
- Te văd tulburat João, s-a întâmplat ceva?
João se foieşte nehotărât în scaunul lui.
-  Părinte, spune-mi există Ţinutul Aurului?
Vincente da Silva rămâne mut. Numai la o asemenea întrebare nu se aştepta.
-  Ţinutul Auru...a, El Dorado, mda, este o legendă deja. Vezi tu, eu cred că acest Ţinut există în fiecare de noi depinde dacă găsim drumul spre el sau nu. Pe de altă parte, este un ţinut imaginar care a fost suportul creării istoriei noastre, pentru că dacă portughezii, englezii sau olandezii şi francezii nu s-ar fi repezit asupra acestor pământuri, nici Brazilia nu ar fi fost astăzi un stat! Şi cu cât scormoneau mai mult după bogăţii, pentru că europenii aveau o fantezie debordantă, cu atât Brazilia prindea contur. Era ca oceanul de largă. Poate că Ţinutul Aurului există cu adevărat, poate că într-o zi va fi descoperit, dar până atunci el rămâne o legendă, João !
-  Eu am să-l găsesc părinte!

-  Ce s-a întâmplat? – dona Marinha încremeneşte în pragul casei şi-şi duce speriată mâinile
la gură. Azillio Teixeira Pinto păleşte şi el şi se ridică în picioare.
Poliţiştii se dau deoparte şi printre ei se strecoară căruciorul lui Joao. E gol. Dona Marinha simte că o lasă picioarele şi se aşează pe scaunul de lângă uşă.
-   E al băiatului dumneavoastră?
Atillio nu are glas. Confirmă doar din cap. Schimbul de priviri dintre poliţişti vine să confirme ceva grav.
-  Băiatul meu...Joao...
 -  iniştiţi-vă, băiatul este bine...l-am găsit adormit dincolo de plaja Nimfei...Este în maşină!
Din câţiva paşi Atillio ajunge lângă jeep-ul poliţiei. Joao doarme pe bancheta din spate.
- Am găsit astea căzute lângă cărucior. – unul din poliţişti aduce ruxacul de şcoală şi o...hartă. Cred că se pregătea pentru o călătorie lungă.
Atillio ia harta cu mâinile tremurânde.
-  ..nda.... e copil, visează mult...fantezia, ştiţi cum e!? De când cu...-arată căruciorul – Joao
nu mai vrea decât să găsească Ţinutul Aurului! E convins că bogăţiile de acolo ne vor ajuta să găsim un doctor care să-l opereze şi...va merge din nou...dar el...nu va mai merge niciodată. – tremurând ridică în braţe trupul copilului adormit. Joao îngaimă ceva prin somn şi-şi lipeşte capul de pieptul tatălui său. Atillio îl leagănă uşor, murmurând: - Eu trebuia să fiu în locul tău...Eu...

Noaptea de smoală clipoceşte în luminile oraşului de dincolo de Golful Nimfei. O armonie de culori, ca jocurile de artificii, se vălătuceşte peste zbuciumul apei. Oceanul îşi leagănă nostalgiile şi vuietul valurilor sale este un cântec. João Pinto a adormit în căruciorul său cu rotile, privindu-l. Doarme şi peste chipul său alunecă visul. Se învârte după mingea pe care tocmai a lovit-o cu capul şi-i priveşte zborul înalt. Ca un condor, mingea planează şi intră pe poarta Palatului de Cleştar, iar el aleargă, aleargă, aleargă pe aleea de aur mărginită de copaci din aur şi diamante în care cântă cicade de aur...

Olinto, Minas Gerais, 02.03.2002