Un fluture care bate din aripi într-un anume loc de pe glob provoacă uragane de cealaltă parte a lumii.... Ray Bradburry

vineri, 9 iulie 2010




Căpitanu’ 


       E trecut de miezul nopţii şi continui să stau cu paharul de vin în faţă. După-amiază încheiasem un dosar urât. Un omor printre oamenii străzii. Am aprins o lumânare şi mi-am turnat un pahar de vin. Ciudat este că în asemenea momente îţi aminteşti lucruri pe care le credeai de mult uitate. Aşa mi-a revenit în minte figura Căpitanului. 
       Ofiţer de carieră, îşi pierduse minţile în urma unui accident de maşină. Într-o bună zi soţia nu l-a mai primit în casă şi de atunci umbla hai-hui, dispărea cu zilele, iar pentru noi, pentru copii, era un fel de bau-bau cu care ne speriau părinţii. Iar noi când îşi făcea apariţia începeam să strigăm şi să aruncăm în el cu tot ce ne pica în mână. El ne privea şi când nu mai aveam cu ce să aruncăm în el, începea să râdă cu gura ştirbă, uşor, mai tare, tot mai tare, până ajungea un hohot lugubru ca apoi, să devină serios şi să ne arunce o privire ce băga spaima în noi şi ne împrăştiam care-ncotro ţipând cât ne ţinea gura.
       Se aciuase în beciurile fostului hotel Horvath, transformat după naţionalizare în bloc de locuinţe, purtând mereu aceeaşi haină neagră care odată fusese pardesiu şi o capelă militară, tot neagră, cu cozoroc, ca cele purtate de militarii germani în timpul celui de-al doilea război. Locuiam într-o curte imensă, vecină cu remiza de tramvaie, nu mai puţin de optzeci de familii şi o liotă de copii. Cât era ziulica de mare transformam curtea într-un adevărat câmp de luptă. Iar eu, fiica singurului miliţian chiriaş în blocul cu pricina, eram bătăuşul numărul unu. Tocmai le trăsesem o papară unora din curtea vecină care veneau în curtea noastră să fure nuci, aveam câţiva nuci uriaşi în curtea din spatele blocului, când o mână uriaşă mi s-a proptit pe umăr.
- De ce îi baţi, eşti fetiţă, nu-ţi stă bine să loveşti un băiat!? – vocea blândă contrasta cu apăsarea care-mi încleştase umărul. Întorc capul şi cât pe ce să leşin, dar aşa cum fac copiii uneori, m-am pomenit răspunzându-i politicos:
- Pentru că ne fură nucile.
- Sunt ale tale?
- Nu, ale noastre! Baba face cozonac cu nucă şi le dă la toţi copiii!
- O să-mi dai şi mie?
- Da!
    Şi m-am ţinut de cuvânt. Baba a făcut cozonacul într-o zi de vineri. Am dosit felia în sân şi am fugit în beci.
- Căpitane!!...Căpitane!!!
     Nu mi-a răspuns dar ştiam că este acolo, îl văzusem când a intrat. Dormea pe nişte paie acoperite cu cartoane. I-am pus felia de cozonac la cap şi-am fugit la joacă.
     Într-un an, mergeam deja la şcoală pentru că eram în vacanţă, ne-am pomenit în curte cu puhoi de miliţieni şi căruţa mortuară. Vestea s-a răspândit ca fulgerul. Căpitanu’ murise. Fusese snopit în bătaie şi murise de pe urma loviturilor primite.
     Ştiu doar că urmaseră câteva zile în care joaca parcă nu a mai avut acelaşi farmec de altă dată şi multă vreme am continuat să aşteptăm ca din beci, să apară un bărbat impunător, murdar şi nebărbierit, jerpelit, care răspundea numai atunci când era strigat Căpitanu’.
     

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu