Est in nomine Dei
Porţile imense se închid cu un hîrşîit greoi. Patru oameni le împing pentru ca alţi doi să poată pune zăvorul. Le urmărea mişcările clătinînd capul în semn de mulţumire. Mai trecuse o zi.
Închide ochii şi cîteva clipe respiră adînc. În sfîrşit liniştea după care tînjise peste zi. De acum putea gîndi în singurătatea pe care şi-a ales-o drept tovarăş atunci cînd familia i-a cerut să se retragă aici. Dincolo de zidurile preoţiei, nu avea viitor. Pentru el continuitatea se oprise o dată cu naşterea fratelui său mai mare.
Întotdeauna l-a iubit pe Dumnezeu. Nu a resimţit ca pe o nedreptate obligaţia de se retrage din lume. Ideea de sacru trezea în el dorinţa de a atinge perfecţiunea întru Iisus, fiul Lui. În miez de noapte percepea divinitatea ca pe o rupere dincolo de aparenţă, o rupere care se regăsea în realitatea existenţei sale. „Eretic!”, ar fi fost declarat imediat dacă s-ar fi aflat ce gîndeşte. Numai că el nu-şi deschidea sufletul decît în faţa lui Dumnezeu. Între el şi Creator năştea intimitatea, nu canonic, înţeleasă şi acceptată ca atare, ci acea conversaţie, mediată de gînd şi de suflet.
Din afară, Catedrala rămase înfricoşătoare şi neclintită, în măreţia ei cenuşie. Demonii de piatră, acei gurgui aduşi din Francia, goneau umbra oricărui vizitator care s-ar fi aventurat pe timp de noapte la porţile sale. Acolo, în singurătatea pietrei din care fusese durată, catedrala era ideea materializată întru veşnicie.
Construcţia ei durase aproape două veacuri. Mereu se întîmplase cîte ceva. Puneau o grindă, izbucnea o molimă. Ridicau un perete, pornea un război. Terminau un turn, nu mai erau bani. Cînd au pus piatra de altar, episcopul locului care trebuia să dea binecuvîntarea, se înrolase sub steagurile lui Plantagenetului, supranumit de Europa apuseană şi „Inimă de leu” şi plecase cu cruciaţii.
Piatra de fundaţie fusese adusă din munţii învecinaţi. Coloanele au venit pe apele Rhonului şi apoi ale Rhinului iar vitraliile făcuseră cîteva săptămîni pe drum, de la atelierele lui Pietro Palusaio di Angeli, meşterul sticlar din Murano, pînă aici. Cu zidăria a fost ceva mai uşor pentru că au folosit localnicii drept mînă de lucru.
Blocurile imense de piatră erau dislocate din ruinele aflate la marginea tîrgului. Incinta acestora amintea de o construcţie uriaşă ridicată cine ştie cînd. Locul fusese curăţat şi începuse căratul pietrei cînd, într-o zi lucrătorii au dat peste un spaţiu adîncit, împodobit cu plăci de faianţă azurie şi aurie. Nimeni nu a ştiut să spună ce este acel loc. Arhitectul episcopal însă a recunoscut în ea, un bazin. Fascinat de culoarea faianţei, a poruncit lucrătorilor să degajeze locul. Pe măsură ce pămîntul era scos, se dezvelea o lume care nu avea nici o legătură cu canoanele vremii. Frumseţea culorilor, linia suplă şi armonioasă a desenelor, descătuşarea de orice interdicţie, dar, mai ales viaţa şi energia pe care o degajau aceste modele, îl lăsa cu gura căscată. Asta pînă într-o zi cînd, nerăbdător, coborîse chiar el alături de muncitori.
Din mîlul aproape pietrificat răsărise o mînă. Părea aur. Curioşi şi entuziasmaţi au muncit aproape o zi ca să vadă despre ce era vorba. O statuie de un stat de om. Ridicată în picioare însă a smuls mai întîi strigăte de uimire, urmate rapid de cele de indignare. Muncitorii se retrăseseră un pas înapoi făcîndu-şi cruce. Un ţap cu trăsături omeneşti cînta la nai.
- Diavolul! ... Satana!! – strigătelor de uimire, le-a urmat cealaltă reacţie firească, au rupt-o la fugă.
- Ignoranţi. - murmurase arhitectul episcopal ascunzîndu-şi un zîmbet. – Este istoria noastră.
Lucrătorii alergaseră într-un suflet la episcop. La auzul veştii, acesta se făcuse foc şi pară, aruncînd cu anatema în stînga şi în dreapta. Venise apoi la locul faptei. Dînd cu ochii de statuie amuţise. Cîteva clipe. Apoi a dat ordin să fie distrusă. Au vrut să o spargă dar nu au reuşit. Au dus-o topit. Nimic. Atunci au înfăşurat-o în pînză de in şi au dus-o în subteranele viitoarei biserici, nu înainte de a face cîteva slujbe de alungare a celui rău și purificare a locului.
Oamenii vorbeau pe la colţuri că locul era bîntuit. Cu mulţi ani în urmă, acolo fusese un sat de leproşi. Trăiau retraşi în mijlocul pădurii şi cultivau bucata de pămînt din spatele cocioabelor. Pînă cînd stăpînul locurilor a dat peste ei. I-a trecut prin tăişul sabiei şi a dat foc cătunului. La scurt timp au început că circule tot felul de zvonuri, cum că locul ar fi bîntuit. Zvonul se tranformase în legendă cîteva luni mai tărziu cînd cel care distrusese satul de leproşi, dispăruse în timpul unei partide de vînătoare. L-au căutat zile la rînd. Nici urmă de el. Parcă îl îngiţise pămîntul. Cînd a căzut prima zăpadă a fost găsit mort pe locul unde fusese satul de leproşi. Nu a fost găsită nici o explicaţie în ce priveşte cauza morţii sau de ce a fost găsit într-un loc care în momentul dispariţiei sale fusese cercetat de soldaţi palmă cu palmă. Oricine rămînea peste noapte în pădure era găsit a doua zi mort. Fără urme de violenţă. Doar cu chipul schimonosit de spaimă.
Ciuma colcăia în apropiere. În ţinuturile învecinate făcuse ravagii. Iarna o ţinea deocamdată în frîu. Ştia că nu pentru multă vreme. Vitele ajunseseră piele şi os. Nimeni nu îndrăznea să plece să cumpere hrană pentru animale. Cei care au plecat nu s-au mai întors.
Mîngîindu-şi barba sură s-a îndreptat spre chilia sa, cu paşi tîrşîiţi, ducînd cu el opaiţul a cărui flacără abia de pîlpia împroşcînd cu fum totul în jur. „Ah, trebuie să cumpărăm ulei de măsline...din Bizanţ, e cel mai bun!” – socotea catedrala propria sa casă, doar pentru el ca şi pentru mulți alţii, biserica era casă în sensul cel mai profund.
În catedrală se lăsase liniştea. Noaptea dilatase spaţiul şi îl rarefiase. Linişte. Privirea i-a fost atrasă de lumina din scolarium.
Coboară încet treptele şi se opreşte cu ochii mijiţi, la tînărul aplecat deasupra tablatorumului. Îşi lăsa greutatea din ce în ce mai des, de pe un picior pe celălalt. Îl dureau. Toată ziua trudise la paginile cu pildele Mîntuitorului.
- Mergi de te culcă, Magnus!
Magnus, aplecat asupra foii fine din piele de căprioară, retuşa meticulos unul din desene. O hieroglifă numai de el ştiută. Ghirlande împletite, rafinat înflorate, împodobeau majuscula frazei elegant caligrafiate.
- Încă puţin, Pater! – vocea de tenor, uşor alterată de trecerea de la adolescenţă la vigoarea tinereţii, a însoţit privirea obosită. Prin acest gest, Magnus se supunea celui care i-a fost şi mamă şi tată de cînd se ştia.
- Şi mîine este o zi, copile!
- Slava lui Dumnezeu mi-e călăuză, Pater!
- Dumnezeu te-a ales să-i bucuri casa şi să-i cinsteşti slava, nu să arzi ca o flacără!
- O, Pater, mîna Lui îmi este călăuză şi mă apără.
- Gîndeşte-te ce ai să faci cînd nu o să mai ai ce arde, copile!?
- Slava Lui mă va lumina! – exaltarea din privirea tînărului a făcut să i se strîngă o clipă inima. Fără să vrea în minte şi-a făcut loc un cuvînt: intoleranță. Conciliul aprobase ca pentru aflarea adevărului, biserica să fie intolerantă și să folosească drept armă tortura. Era singurul cuvînt cu care putea asocia privirea lui Magnus în acel moment.
- Bine, Magnus, bine. Pacea fie cu tine, fiul meu!
- Şi cu tine, Pater.
Urmărit de privirea grămăticului a intrat în chilie. Nu a pus zăvorul imediat. Îl preocupa presimţirea care o avea în apropierea lui Magnus. Rămas înţepenit în spatele uşii nu se putea elibera de privirea acestuia. Nu avea nimic omenesc, nu era privirea întru slava Domnului ci semnul Întunericului.
Îl creştea de la cîteva luni. I-a fost adus într-o dimineaţă rece, de început de an, înfăşurat într-o blană de lup. Era clar că nu fusese dorit. Probabil vreun soldat, în trecere spre Ierusalim, abuzase de vreo fată de prin părţile locului. Nu ar fi fost pentru prima oară cînd s-ar fi întîmplat aşa. Ciudăţenia era că Magnus fusese abandonat în Pădurea Leproşilor şi după cît fusese de flămînd, stătuse acolo cel puţin două zile. Gîndise că era un semn, mai ales dacă mama avusese intenţii criminale dar nu a fost în stare să-şi ducă hotărîrea la împlinire şi l-a abandonat acolo.
Hăitaşii margraafului l-au adus la catedrală. A primit copilul ca pe un dar de la Dumnezeu. L-a botezat Magnus, nu pentru că aşa se numea el, ci din convingerea că micuţul se va bucura de protecţie divină, atîta timp cît suprvieţuise în Pădurea Leproşilor şi s-a ocupat personal de educaţia lui.
Magnus a fost un copil blînd, dar învăţa destul de greu. În schimb era muncitor şi sîrguincios, calităţi care s-au nimerit să fie semne bune.
- Crezi în ea? – îi arăta crucea din lemn de pe peretele din spatelel lui.
- Da. – Magnus pleca ochii cu pioşenie.
- Să nu crezi!! – vocea i se amplifica pe desupra lor, în înălţimea preventoriului. – Este doar o bucată de lemn! Domnul nostru Iisus, doar în El credem, Magnus! Şi în puterea lui Dumnezeu! – accentua ultima parte a frazei.
- Da, padre.
- Nu mie trebuie să mi-o confirmi, ci Lui!
De cînd era de o şchioapă, Magnus s-a arătat atras de arta caligrafiei pe care o practicau călugării secretari, aleşi să păstreze și să arhiveze astfel evenimentele epocii, să scrie Istoria momentului dar mai ales, să ilustreze Cuvîntul Mîntuitorului. Fără să i se impună, Magnus alesese cinul canonicilor, convins că prin scris putea fi alături de Dumnezeu. Cu eforturi înzecite şi cu încăpăţînare, Magnus a ajuns ce şi-a dorit, adică grămătic la rîndul său.
Catedrala este mîndră în muţenia şi măreţia ei. Turnurile înalte, cu ascuţişul acoperişului înfipt în smoala nopții părea să împungă Cerul ca o implorare. Iar de acolo, de sus, Dumnezeu pusese veghetori. Pentru că orice urgie care se abătea asupra ei nu reuşea să clintească nimic din ea. Catedrala rezista atacurilor. Pe ici, pe colo, se vedea cum o catapultă încercase să muşte din peretele exterior. Smoala se scursese însă neputincioasă de parcă întunecimea culorii o atrăgea în adîncurile pămîntului. Altă dată au vrut să îi spulbere porţile. Berbecii au lovit trei zile fără încetare, dar parcă loveau în piatră. Lemnul de Egipt, îmbibat cu răşini şi căptuşit cu plăci de fier se transformase în piatră. Au încercat să sape şanţuri, să încerce să pătrundă pe dedesubt. Nici nu ajunsese groapa la o jumătate de stat de om, că apa începuse să mustească. Pămîntul se încleiase, devenise păstos, şi o adevărată capcană pentru cel care încerca să se aventureze să sape în continuare. Au lăsat gropile neacoperite şi cu timpul acestea se umpluseră cu apă. Încetul cu încetul, nivelul a crescut şi au trebuit să dureze şi un podeţ, tot din piatră, care să lege Catedrala cu lumea de afară. Sătenii începuseră să brodeze şi în jurul ei legenda. Erau prea multe semne...
Construcţia ei durase aproape două veacuri. Mereu se întîmplase cîte ceva. Puneau o grindă, izbucnea o molimă. Ridicau un perete, pornea un război. Terminau un turn, nu mai erau bani. Cînd au pus piatra de altar, episcopul locului care trebuia să dea binecuvîntarea, se înrolase sub steagurile lui Plantagenetului, supranumit de Europa apuseană şi „Inimă de leu” şi plecase cu cruciaţii.
Piatra de fundaţie fusese adusă din munţii învecinaţi. Coloanele au venit pe apele Rhonului şi apoi ale Rhinului iar vitraliile făcuseră cîteva săptămîni pe drum, de la atelierele lui Pietro Palusaio di Angeli, meşterul sticlar din Murano, pînă aici. Cu zidăria a fost ceva mai uşor pentru că au folosit localnicii drept mînă de lucru.
Blocurile imense de piatră erau dislocate din ruinele aflate la marginea tîrgului. Incinta acestora amintea de o construcţie uriaşă ridicată cine ştie cînd. Locul fusese curăţat şi începuse căratul pietrei cînd, într-o zi lucrătorii au dat peste un spaţiu adîncit, împodobit cu plăci de faianţă azurie şi aurie. Nimeni nu a ştiut să spună ce este acel loc. Arhitectul episcopal însă a recunoscut în ea, un bazin. Fascinat de culoarea faianţei, a poruncit lucrătorilor să degajeze locul. Pe măsură ce pămîntul era scos, se dezvelea o lume care nu avea nici o legătură cu canoanele vremii. Frumseţea culorilor, linia suplă şi armonioasă a desenelor, descătuşarea de orice interdicţie, dar, mai ales viaţa şi energia pe care o degajau aceste modele, îl lăsa cu gura căscată. Asta pînă într-o zi cînd, nerăbdător, coborîse chiar el alături de muncitori.
Din mîlul aproape pietrificat răsărise o mînă. Părea aur. Curioşi şi entuziasmaţi au muncit aproape o zi ca să vadă despre ce era vorba. O statuie de un stat de om. Ridicată în picioare însă a smuls mai întîi strigăte de uimire, urmate rapid de cele de indignare. Muncitorii se retrăseseră un pas înapoi făcîndu-şi cruce. Un ţap cu trăsături omeneşti cînta la nai.
- Diavolul! ... Satana!! – strigătelor de uimire, le-a urmat cealaltă reacţie firească, au rupt-o la fugă.
- Ignoranţi. - murmurase arhitectul episcopal ascunzîndu-şi un zîmbet. – Este istoria noastră.
Lucrătorii alergaseră într-un suflet la episcop. La auzul veştii, acesta se făcuse foc şi pară, aruncînd cu anatema în stînga şi în dreapta. Venise apoi la locul faptei. Dînd cu ochii de statuie amuţise. Cîteva clipe. Apoi a dat ordin să fie distrusă. Au vrut să o spargă dar nu au reuşit. Au dus-o topit. Nimic. Atunci au înfăşurat-o în pînză de in şi au dus-o în subteranele viitoarei biserici, nu înainte de a face cîteva slujbe de alungare a celui rău și purificare a locului.
Oamenii vorbeau pe la colţuri că locul era bîntuit. Cu mulţi ani în urmă, acolo fusese un sat de leproşi. Trăiau retraşi în mijlocul pădurii şi cultivau bucata de pămînt din spatele cocioabelor. Pînă cînd stăpînul locurilor a dat peste ei. I-a trecut prin tăişul sabiei şi a dat foc cătunului. La scurt timp au început că circule tot felul de zvonuri, cum că locul ar fi bîntuit. Zvonul se tranformase în legendă cîteva luni mai tărziu cînd cel care distrusese satul de leproşi, dispăruse în timpul unei partide de vînătoare. L-au căutat zile la rînd. Nici urmă de el. Parcă îl îngiţise pămîntul. Cînd a căzut prima zăpadă a fost găsit mort pe locul unde fusese satul de leproşi. Nu a fost găsită nici o explicaţie în ce priveşte cauza morţii sau de ce a fost găsit într-un loc care în momentul dispariţiei sale fusese cercetat de soldaţi palmă cu palmă. Oricine rămînea peste noapte în pădure era găsit a doua zi mort. Fără urme de violenţă. Doar cu chipul schimonosit de spaimă.
Ciuma colcăia în apropiere. În ţinuturile învecinate făcuse ravagii. Iarna o ţinea deocamdată în frîu. Ştia că nu pentru multă vreme. Vitele ajunseseră piele şi os. Nimeni nu îndrăznea să plece să cumpere hrană pentru animale. Cei care au plecat nu s-au mai întors.
Mîngîindu-şi barba sură s-a îndreptat spre chilia sa, cu paşi tîrşîiţi, ducînd cu el opaiţul a cărui flacără abia de pîlpia împroşcînd cu fum totul în jur. „Ah, trebuie să cumpărăm ulei de măsline...din Bizanţ, e cel mai bun!” – socotea catedrala propria sa casă, doar pentru el ca şi pentru mulți alţii, biserica era casă în sensul cel mai profund.
În catedrală se lăsase liniştea. Noaptea dilatase spaţiul şi îl rarefiase. Linişte. Privirea i-a fost atrasă de lumina din scolarium.
Coboară încet treptele şi se opreşte cu ochii mijiţi, la tînărul aplecat deasupra tablatorumului. Îşi lăsa greutatea din ce în ce mai des, de pe un picior pe celălalt. Îl dureau. Toată ziua trudise la paginile cu pildele Mîntuitorului.
- Mergi de te culcă, Magnus!
Magnus, aplecat asupra foii fine din piele de căprioară, retuşa meticulos unul din desene. O hieroglifă numai de el ştiută. Ghirlande împletite, rafinat înflorate, împodobeau majuscula frazei elegant caligrafiate.
- Încă puţin, Pater! – vocea de tenor, uşor alterată de trecerea de la adolescenţă la vigoarea tinereţii, a însoţit privirea obosită. Prin acest gest, Magnus se supunea celui care i-a fost şi mamă şi tată de cînd se ştia.
- Şi mîine este o zi, copile!
- Slava lui Dumnezeu mi-e călăuză, Pater!
- Dumnezeu te-a ales să-i bucuri casa şi să-i cinsteşti slava, nu să arzi ca o flacără!
- O, Pater, mîna Lui îmi este călăuză şi mă apără.
- Gîndeşte-te ce ai să faci cînd nu o să mai ai ce arde, copile!?
- Slava Lui mă va lumina! – exaltarea din privirea tînărului a făcut să i se strîngă o clipă inima. Fără să vrea în minte şi-a făcut loc un cuvînt: intoleranță. Conciliul aprobase ca pentru aflarea adevărului, biserica să fie intolerantă și să folosească drept armă tortura. Era singurul cuvînt cu care putea asocia privirea lui Magnus în acel moment.
- Bine, Magnus, bine. Pacea fie cu tine, fiul meu!
- Şi cu tine, Pater.
Urmărit de privirea grămăticului a intrat în chilie. Nu a pus zăvorul imediat. Îl preocupa presimţirea care o avea în apropierea lui Magnus. Rămas înţepenit în spatele uşii nu se putea elibera de privirea acestuia. Nu avea nimic omenesc, nu era privirea întru slava Domnului ci semnul Întunericului.
Îl creştea de la cîteva luni. I-a fost adus într-o dimineaţă rece, de început de an, înfăşurat într-o blană de lup. Era clar că nu fusese dorit. Probabil vreun soldat, în trecere spre Ierusalim, abuzase de vreo fată de prin părţile locului. Nu ar fi fost pentru prima oară cînd s-ar fi întîmplat aşa. Ciudăţenia era că Magnus fusese abandonat în Pădurea Leproşilor şi după cît fusese de flămînd, stătuse acolo cel puţin două zile. Gîndise că era un semn, mai ales dacă mama avusese intenţii criminale dar nu a fost în stare să-şi ducă hotărîrea la împlinire şi l-a abandonat acolo.
Hăitaşii margraafului l-au adus la catedrală. A primit copilul ca pe un dar de la Dumnezeu. L-a botezat Magnus, nu pentru că aşa se numea el, ci din convingerea că micuţul se va bucura de protecţie divină, atîta timp cît suprvieţuise în Pădurea Leproşilor şi s-a ocupat personal de educaţia lui.
Magnus a fost un copil blînd, dar învăţa destul de greu. În schimb era muncitor şi sîrguincios, calităţi care s-au nimerit să fie semne bune.
- Crezi în ea? – îi arăta crucea din lemn de pe peretele din spatelel lui.
- Da. – Magnus pleca ochii cu pioşenie.
- Să nu crezi!! – vocea i se amplifica pe desupra lor, în înălţimea preventoriului. – Este doar o bucată de lemn! Domnul nostru Iisus, doar în El credem, Magnus! Şi în puterea lui Dumnezeu! – accentua ultima parte a frazei.
- Da, padre.
- Nu mie trebuie să mi-o confirmi, ci Lui!
De cînd era de o şchioapă, Magnus s-a arătat atras de arta caligrafiei pe care o practicau călugării secretari, aleşi să păstreze și să arhiveze astfel evenimentele epocii, să scrie Istoria momentului dar mai ales, să ilustreze Cuvîntul Mîntuitorului. Fără să i se impună, Magnus alesese cinul canonicilor, convins că prin scris putea fi alături de Dumnezeu. Cu eforturi înzecite şi cu încăpăţînare, Magnus a ajuns ce şi-a dorit, adică grămătic la rîndul său.
Catedrala este mîndră în muţenia şi măreţia ei. Turnurile înalte, cu ascuţişul acoperişului înfipt în smoala nopții părea să împungă Cerul ca o implorare. Iar de acolo, de sus, Dumnezeu pusese veghetori. Pentru că orice urgie care se abătea asupra ei nu reuşea să clintească nimic din ea. Catedrala rezista atacurilor. Pe ici, pe colo, se vedea cum o catapultă încercase să muşte din peretele exterior. Smoala se scursese însă neputincioasă de parcă întunecimea culorii o atrăgea în adîncurile pămîntului. Altă dată au vrut să îi spulbere porţile. Berbecii au lovit trei zile fără încetare, dar parcă loveau în piatră. Lemnul de Egipt, îmbibat cu răşini şi căptuşit cu plăci de fier se transformase în piatră. Au încercat să sape şanţuri, să încerce să pătrundă pe dedesubt. Nici nu ajunsese groapa la o jumătate de stat de om, că apa începuse să mustească. Pămîntul se încleiase, devenise păstos, şi o adevărată capcană pentru cel care încerca să se aventureze să sape în continuare. Au lăsat gropile neacoperite şi cu timpul acestea se umpluseră cu apă. Încetul cu încetul, nivelul a crescut şi au trebuit să dureze şi un podeţ, tot din piatră, care să lege Catedrala cu lumea de afară. Sătenii începuseră să brodeze şi în jurul ei legenda. Erau prea multe semne...
Noapte curgea neliniştită însă pe după culmile munţilor din apropiere. Gerul îşi arăta colţii. Cerul spuzit de stele încremenise şi el parcă în frigul care cuprinsese totul în jur. Doar urletul lupilor spărgeau tăcerea dar nu pentru mult timp.
Oftează. Se zgribulește în rasa aspră pe care o simţea ca pe un foc viu. Rănile de la ultima flagelare nu erau închise. Spatele sîngera încă. Vedea asta în fiecare noapte cînd o scotea. Rasa purta urmele credinţei sale.
Maargraful era un om bun. Mergea la război doar dacă era nevoie. Nu îi plăcea violenţa iar oamenii îl iubeau. Le dăduse câte o bucată de pământ din averile sale ca să poată trăi, le asculta păsul şi îi îndruma cu blîndeţe şi cu înţelepciune.
Un singur lucru nu reușise. Să îşi înfrângă partea omenească. Mîndria şi orgoliul. Plecase la război şi îşi lăsase soţia şi copiii în grija fratelui său. În timpul care lipsise, fratele i-a pîngărit casa. A vrut să-şi repudieze soţia, la întoarcere, dar a aflat că, de fapt, fusese siluită. Nu a mai avut puterea să o renege. În schimb nu s-a mai putut apropia de ea. Iar soţia s-a stins încet, acceptînd că ceea ce i se întîmplase nu era altceva decît o încercare de la Dumnezeu.
Maargraful a jelit-o după obicei şi odată ce cripta familiei a fost sigilată a pornit în căutarea altei soţii. În două rînduri a încercat să se apropie de altă femeie şi tot de atîtea ori a trebuit să dea înapoi. Nu putea să facă nimic. Apropiaţii au încercat să îl ajute, dar nimeni şi nimic nu putea lecui rana din sufletul său.
Şi-a acceptat soarta şi a decis sa-şi crească fiul şi să aibă grijă de oameni. El nu exista. Viaţa lui devenise o trecere dinspre Ieri spre Azi. Îşi iertase fratele, dar nu se putea ierta pe el. Poate într-o bună zi avea să afle şi alte răspunsuri decît cele pe care le ştia.
Puse opaiţul pe colţul mesei, fericit că următoarele ceasuri le va petrece în tovărăşia gîndurilor sale. Nu îi era somn. Dormea aşa, la vreo două ceasuri, către ziuă şi îi ajungea pentru odihnă.
Avea de ales între a citi epistole, a recita în gînd un imn Fecioarei sau Sfîntului Spirit ori a scrie. S-a decis că cel mai cuminte lucru ar fi să scrie. Gîndurile şi evenimentele trebuiau să fie corecte şi la timp consemnate. Era singurul ţinut în care ciuma nu făcuse victime. Alt semn că Dumnezeu nu uitase de ei. Peste ani toate acestea vor fi istorie. Frigul transformase chilia într-o peşteră. Dar nu-i păsa.
Cu vîrful degetelor curăţă feştila opaiţului. Licărul flăcării creşte pentru foarte scurt timp în intensitate. Aburii care îi ies din gură cînd respiră o fac să tremure. Privirea îi fuge la maldărul de paie de pe patul din scînduri. Se rărise. Rezervele deveniseră hrană pentru dobitoace de mult timp.
Vocea străjerului anunţă miezul nopţii. Liniştea se trezea la viaţă. Oamenii se ferecau în case. Teama faţă de Întuneric, şi la propriu şi la figurat, străbătuse timpul. Noaptea se asimila acestei frici colective. Inconştiente. Noaptea devenea pentru foarte mulţi o tortură. Pelerinii evitau să vorbească despre noapte. Se putea citi în această abstinenţă, groaza. Noaptea misterului. Necuratul se strecura în existenţele tuturor şi îşi făcea de cap. Imperiul lui, spun scrierile sfinte, se trezea la viaţă doar noaptea. Nu o dată a vrut să întrebe dacă au stat vreodată treji noaptea, dacă au avut curiozitatea să plece la drum noaptea sau pur şi simplu să asculte noaptea.
Acum, iată, se adăuga fricii de nopte şi tortura. Îi venea greu să creadă că aceasta slujeşte Domnului. De ce să chinui în numele lui Dumnezeu atîta timp cît El şi-a trimis Fiul să izbăvească Omul? Şi pe urmă tortura nu se limita la chin, cei mai mulţi mureau. Se murea în numele religiei cu trupul mutilat de cele mai atroce torturi – tras pe roată, pe butoaie, smulgerea unghiilor, jugul, pîlnia, inelul, bîgatul în seu clocotit. De ce teroarea în sprijinul Credinţei? De ce afirmarea credinţei prin Durere? Numai pentru că Iisus sfîrşise în chinuri, pe cruce? Chinul lui a fost pentru izbăvirea tuturor. Unde greşea, de ce cercul logic se închidea pe Izbăvire şi nu pe tortură?
Abia acum vede epistola nedesfăcută din faţa lui. Pecetea mare, grea şi roşie, ca un fier înroşit care se înfigea în ochi, îl face să se cutremure. Sparge sigiliul cu mişcări egale.
Est in nomine Dei... - surîde. „Trebuia să se întîmple şi asta!”- gîndeşte, mişcîndu-se greoi spre ochiul de geam. Se face în numele Domnului!
Oblonul din lemn nu lăsa să pătrundă nimic din afară. Doar vîntul îl mai zgîlţîia, fără însă să aibă vreo putere asupra lui. Sau poate tocmai faptul că nu-l putea muta din loc, îl înfuria şi mai tare. Pentru că izbea asemeni unui berbec menit să dărîme porţile unei cetăţi.
Îi trebuie ceva efort ca să împingă zăvorul şi să deschidă fereastrstra. Frigul îl izbeşte din plin. În cîteva clipe barba, umezită de aburii respiraţiei, devine sloi. Rămîne cîteva clipe nemişcat, lăsînd gerul să îi devoreze faţa. Respiră adînc şi revine la scaun cu paşi tîrşăiţi. Dă cu privirea un ocol cămăruţei. Nu are nimic din fastul uneia în care ar trebui să locuiască părintele stareţ. „Poate de aceea....” – brusc regretă acest gînd. Peste el se revarsă un altul, mult mai plin de sensuri. Vorbele Apostolului în drumul său către Roma...”Merg acolo unde trebuie să ajung şi să se întîmple ceea ce a fost scris.”
Pe uşă, aninat într-un cui, biciuşca cu şapte fire din piele terminate cu bumbi de plubi, cu care se flagela în timpul rugăciunilor de noapte. Se îndreaptă de spate fără grabă. Ar putea fugi, dar nu a fugit niciodată din faţa pericolelelor. Le făcuse faţă mai bine de jumătate de veac. Aşa că va rămîne să îi aştepte.
În noapte nu se auzea decât biciul care muşca sfidător din OM.
Oftează. Se zgribulește în rasa aspră pe care o simţea ca pe un foc viu. Rănile de la ultima flagelare nu erau închise. Spatele sîngera încă. Vedea asta în fiecare noapte cînd o scotea. Rasa purta urmele credinţei sale.
Maargraful era un om bun. Mergea la război doar dacă era nevoie. Nu îi plăcea violenţa iar oamenii îl iubeau. Le dăduse câte o bucată de pământ din averile sale ca să poată trăi, le asculta păsul şi îi îndruma cu blîndeţe şi cu înţelepciune.
Un singur lucru nu reușise. Să îşi înfrângă partea omenească. Mîndria şi orgoliul. Plecase la război şi îşi lăsase soţia şi copiii în grija fratelui său. În timpul care lipsise, fratele i-a pîngărit casa. A vrut să-şi repudieze soţia, la întoarcere, dar a aflat că, de fapt, fusese siluită. Nu a mai avut puterea să o renege. În schimb nu s-a mai putut apropia de ea. Iar soţia s-a stins încet, acceptînd că ceea ce i se întîmplase nu era altceva decît o încercare de la Dumnezeu.
Maargraful a jelit-o după obicei şi odată ce cripta familiei a fost sigilată a pornit în căutarea altei soţii. În două rînduri a încercat să se apropie de altă femeie şi tot de atîtea ori a trebuit să dea înapoi. Nu putea să facă nimic. Apropiaţii au încercat să îl ajute, dar nimeni şi nimic nu putea lecui rana din sufletul său.
Şi-a acceptat soarta şi a decis sa-şi crească fiul şi să aibă grijă de oameni. El nu exista. Viaţa lui devenise o trecere dinspre Ieri spre Azi. Îşi iertase fratele, dar nu se putea ierta pe el. Poate într-o bună zi avea să afle şi alte răspunsuri decît cele pe care le ştia.
Puse opaiţul pe colţul mesei, fericit că următoarele ceasuri le va petrece în tovărăşia gîndurilor sale. Nu îi era somn. Dormea aşa, la vreo două ceasuri, către ziuă şi îi ajungea pentru odihnă.
Avea de ales între a citi epistole, a recita în gînd un imn Fecioarei sau Sfîntului Spirit ori a scrie. S-a decis că cel mai cuminte lucru ar fi să scrie. Gîndurile şi evenimentele trebuiau să fie corecte şi la timp consemnate. Era singurul ţinut în care ciuma nu făcuse victime. Alt semn că Dumnezeu nu uitase de ei. Peste ani toate acestea vor fi istorie. Frigul transformase chilia într-o peşteră. Dar nu-i păsa.
Cu vîrful degetelor curăţă feştila opaiţului. Licărul flăcării creşte pentru foarte scurt timp în intensitate. Aburii care îi ies din gură cînd respiră o fac să tremure. Privirea îi fuge la maldărul de paie de pe patul din scînduri. Se rărise. Rezervele deveniseră hrană pentru dobitoace de mult timp.
Vocea străjerului anunţă miezul nopţii. Liniştea se trezea la viaţă. Oamenii se ferecau în case. Teama faţă de Întuneric, şi la propriu şi la figurat, străbătuse timpul. Noaptea se asimila acestei frici colective. Inconştiente. Noaptea devenea pentru foarte mulţi o tortură. Pelerinii evitau să vorbească despre noapte. Se putea citi în această abstinenţă, groaza. Noaptea misterului. Necuratul se strecura în existenţele tuturor şi îşi făcea de cap. Imperiul lui, spun scrierile sfinte, se trezea la viaţă doar noaptea. Nu o dată a vrut să întrebe dacă au stat vreodată treji noaptea, dacă au avut curiozitatea să plece la drum noaptea sau pur şi simplu să asculte noaptea.
Acum, iată, se adăuga fricii de nopte şi tortura. Îi venea greu să creadă că aceasta slujeşte Domnului. De ce să chinui în numele lui Dumnezeu atîta timp cît El şi-a trimis Fiul să izbăvească Omul? Şi pe urmă tortura nu se limita la chin, cei mai mulţi mureau. Se murea în numele religiei cu trupul mutilat de cele mai atroce torturi – tras pe roată, pe butoaie, smulgerea unghiilor, jugul, pîlnia, inelul, bîgatul în seu clocotit. De ce teroarea în sprijinul Credinţei? De ce afirmarea credinţei prin Durere? Numai pentru că Iisus sfîrşise în chinuri, pe cruce? Chinul lui a fost pentru izbăvirea tuturor. Unde greşea, de ce cercul logic se închidea pe Izbăvire şi nu pe tortură?
Abia acum vede epistola nedesfăcută din faţa lui. Pecetea mare, grea şi roşie, ca un fier înroşit care se înfigea în ochi, îl face să se cutremure. Sparge sigiliul cu mişcări egale.
Est in nomine Dei... - surîde. „Trebuia să se întîmple şi asta!”- gîndeşte, mişcîndu-se greoi spre ochiul de geam. Se face în numele Domnului!
Oblonul din lemn nu lăsa să pătrundă nimic din afară. Doar vîntul îl mai zgîlţîia, fără însă să aibă vreo putere asupra lui. Sau poate tocmai faptul că nu-l putea muta din loc, îl înfuria şi mai tare. Pentru că izbea asemeni unui berbec menit să dărîme porţile unei cetăţi.
Îi trebuie ceva efort ca să împingă zăvorul şi să deschidă fereastrstra. Frigul îl izbeşte din plin. În cîteva clipe barba, umezită de aburii respiraţiei, devine sloi. Rămîne cîteva clipe nemişcat, lăsînd gerul să îi devoreze faţa. Respiră adînc şi revine la scaun cu paşi tîrşăiţi. Dă cu privirea un ocol cămăruţei. Nu are nimic din fastul uneia în care ar trebui să locuiască părintele stareţ. „Poate de aceea....” – brusc regretă acest gînd. Peste el se revarsă un altul, mult mai plin de sensuri. Vorbele Apostolului în drumul său către Roma...”Merg acolo unde trebuie să ajung şi să se întîmple ceea ce a fost scris.”
Pe uşă, aninat într-un cui, biciuşca cu şapte fire din piele terminate cu bumbi de plubi, cu care se flagela în timpul rugăciunilor de noapte. Se îndreaptă de spate fără grabă. Ar putea fugi, dar nu a fugit niciodată din faţa pericolelelor. Le făcuse faţă mai bine de jumătate de veac. Aşa că va rămîne să îi aştepte.
În noapte nu se auzea decât biciul care muşca sfidător din OM.
2 februarie
Anno domini 2005
01:10 am
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu