Un fluture care bate din aripi într-un anume loc de pe glob provoacă uragane de cealaltă parte a lumii.... Ray Bradburry

marți, 13 iulie 2010

Încotro? 

      Marele Om care a rămas în istorie cu numele de Platon remarca într-una din operele sale - „Banchetul” dacă nu mă înşel - că în fiecare zace un copil indiferent de vârsta biologică, idee preluată şi dezvoltată mai apoi, de elevul şi discipolul său, nu mai puţin celebrul Aristotel. Acesta din urmă avea să observe că felul jucăuş al omului este condiţia histrionică a actorului. Dar nu despre aceasta vreau să vorbim.
      Vă amintiţi probabil de Cavalerii Mesei Rotunde, de Arthur, Merlin şi Sir Lancelot, de Sfântul Graal - potirul în care Iosif din Arimateea a strâns sângele care picura din trupul lui Iisus atunci când a fost răstignit, şi cum, o dată cu trecerea timpului acest potir şi legenda sa au ajuns simbolul idealului -, şi de Galahad, fiul lui Lancelot, cel care prin puritate sufletească şi fizică, va ajunge să-l afle, ca imediat apoi, să dispară împreună cu el, în chip misterios!?
       O legendă vorbeşte despre capacitatea noastră de a ne găsi idealul. Problema este dacă noi avem un ideal, şi acum nu vorbesc despre generaţia pe care o reprezint, ci despre generaţia care stă să vină. Nu o dată m-am întrebat care va fi idealul lor. Noi, de bine de rău, găsisem în ideea de educaţie şi de şcoală o sursă de formare şi de informare, dar pentru copiii noştri aceste surse mai au oare aceeaşi valoare?
      Să ne închipuim că România de azi este o expoziţie şi că tot ceea ce este expus ne reprezintă. Nu vi se pare că ne înecăm în prea multe griuri, că atmosfera este una sumbră, că prea puţini oameni zîmbesc? Cineva spunea că în durere eşti salvat de speranţă. Privind mai atent însă, veţi observa că de pe chipurile oamenilor a dispărut orice speranţă. Să fim chiar atât de disperaţi? Ce mă sperie este nonşalanţa cu care tineretul trăieşte prezentul fără a se mai gândi că trebuie să existe şi un viitor. Mi se pare că oferindu-le totul i-am transformat în nişte handicapaţi. Le-am luat puterea de a visa. Pentru ei speranţa este o noţiune abstractă de dicţionar. Nu au fost învăţaţi să spere? Dar nici să lupte pentru ceva! Le-am dat TOTUL fără să luăm în calcul faptul că acest TOT se poate întoarce împotriva noastră. Şi acumi ce vom face?
       Tot ce simt şi tot ce ştiu este că raportul de forţe se schimbă, că ei reprezintă sintagma „fiecare generaţie cu idealul ei” grotesc, fără sens! Sunt prea puţini care ştiu ce au de făcut, care şi-au făcut un plan de viaţă, cei mai mulţi trăiesc doar în prezent.
       Mi se pare firesc să mă întreb: omenirea, ÎNCOTRO?

Un comentariu:

  1. :))Da, dar majoritatea oamenilor isi ucid copilul, autocenzurandu-se. Cand nu-ti mai pui intrebari, inseamna ca ai imbatranit.

    http://mariadakhel.blogspot.ro/2014/02/tara-nulagalina_8.html

    RăspundețiȘtergere